Albatros – Versuri.pro

Dinu Olarasu - Naște-Mă, Mamă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Strofa 1:
Naște-mă, mamă, acolo în cuib
Să fiu albatros
Să zbor deasupra, deasupra, deasupra,
Înalt și frumos
Naște-mă, mamă, bun și curat
Cu doar inima-n piept
Și pune-mi în umeri aripi cu brațe
Prea mult pe pământ să n-aștept.

Refren:
Să mă-nalț (x3) până la stea
Să mă înalț, să mă înalț, și să-mi topească cerul inima.

Strofa 2:
Ia-mă cu tine, tată-n pământ,
Poate-i adevărul acolo-n adânc
Sau poate-i ascuns totdeauna-n lumină
Și-atunci degeaba, degeaba plâng
Ia-mă cu tine, poet nebun,
Ia-mă-n cuvinte cu tine
Poate aflăm cum se nasc toate coșmarele
Și cum se naște răul din bine.

Refren:
Să mă-nalț (x3) până la stea
Să mă înalț, să mă înalț, și să-mi topească cerul inima.

Strofa 3:
Spune-mi, iubito, spune-mi în iarbă
Stelele toate lucesc
Spune-mi că dragostea poate deschide
Zăvorul ceresc
Naște-mă, mamă, acolo, pe stânci
Aproape de cer
Înveleşte-mă bine cu pene şi crengi
Vai, mamă, lumile pier.

Refren:
Să mă-nalț (x3) până la stea
Să mă înalț, să mă înalț, și să-mi topească cerul inima.

Daniel Vişan-Dimitriu - Visul Zorilor de Zi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

De mi-ar fi fost un vis frumos,
L-aș fi visat, l-aș fi visat …
Dar nu a fost! M-am deșteptat
C-un iz de aer mlăștinos.
De l-aș mai fi continuat,
Aș fi umblat prin putregai,
Pe-un drum ce n-ar fi dus în Rai…
Din visu-acela, am plecat.
Nu vreau să mă gândesc la el,
Să trec de punte, s-o parcurg,
Să văd, sub ea, cum se mai scurg
Jivinele din visu-acel ….
Aștept și sper că va veni
Un vis frumos, un vis frumos …
Cu mine-n zbor de albatros,
Plutind pe cer, în zori de zi.

Samuel Taylor Coleridge - Balada Bătrânului Marinar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Partea I.
Era un Marinar bătrân
Şi-opri unul din trei.
„Pe barba ta, pe ochiu-ţi viu,
De ce mă ţii, ce vrei?.
La Mire uşa stă deschis,
Eu rudă-i sunt, firesc;
Sunt invitaţi, ospăţu-n toi:
Auzi cum chefuiesc”.
Cu mâna-i slabă-l ţine strâns,
Zicând, „A fost un vas.. ”.
„Dă-mi drumul, măi, bărbos nebun! ” –
El mâna şi-a retras.
Dar cu-al său ochi l-a ţintuit –
Şi-al Nunţii Invitat,
Pe Marinar, ca un copil
Atunci l-a ascultat.
Pe-o piatră-al Nunţii Invitat
A stat s-audă clar;
Şi-aşa i-a spus, cu ochiul viu,
Bătrânul Marinar.
„Ovaţii, vasul a plecat
Şi noi ne bucuram
Pe sub biserică şi deal,
Şi pe sub far treceam.
Soarele-n stânga urca lin
Când din ocean ieşea!
Apoi, spre dreapta strălucind,
Iar în ocean intra.
Tot mai înalt, că într-o zi
Stătea-n vârf de catarg” –
Simţea al Nunţii Invitat
Bătăi cum pieptu-i sparg.
Mireasa-n hol a apărut,
Şi rumenă-i niţel;
S-au înclinat, iar ea s-a dus
Spre-un vesel menestrel.
Şi Invitatul simţea-n piept
Bătăi, dar n-a plecat;
Deci Marinarul cu ochi viu
Aşa a continuat.
„Furtuna a venit, iar el
Era aprins şi crud:
Cu aripile-i ne-a lovit,
Ne-a hăituit spre sud.
Catargul strâmb, prora-n ocean,
Ca urmărită de-un duşman
Venind din urmă cu elan,
Cu capu-n jos, supus,
Nava fugea, vântul lovea,
Şi către sud ne-a dus.
Apoi a nins, şi ceaţă-a fost,
În loc să fie cald:
Şi-un bloc de gheaţă ne-a ajuns,
Verzui ca un smarald.
Şi-acel colos înzăpezit
Lucea posomorât:
Jivine, oameni, nu vedeam –
Doar gheaţă, şi atât.
Gheaţă şi colo, şi aici,
Ca un întins covor:
Trosnea, vuia, gemea, urla,
Părea că răni îl dor!.
Şi-un Albatros în zboru-i lin
Din ceaţă s-a ivit;
Alb ca un suflet de Creştin,
Iar noi l-am preamărit.
Mânca ce n-a mâncat vreodat’
Şi-n cercuri se rotea.
Gheaţa crăpa cu tunet surd;
Cârmaciul ne ducea!.
Şi dinspre sud vânt bun am prins;
Şi peste-acei gheţari,
Venea la joc cel Albatros,
Chemat de marinari!.
În nor, în ceaţă, pe catarg,
Seara târziu stătea;
Şi toată noaptea ca prin fum
O Lună strălucea”.
„Bătrâne-n paza Celui Sfânt
Eu sper că ai rămas! –
Dar ce-ai? ” – „Păi, cu-arbaleta mea
În Albatros am tras”.
Partea a II-a.
Soarele-n dreapta urca lin
Când din ocean ieşea!
În stânga-apoi, în ceaţă-ascuns,
Iar în ocean intra.
Ne împingea vântul din sud,
Dar pasărea pieri,
Când marinarii o chemau
La joacă, nu veni!.
Căci am făcut ceva prostesc
Şi lumea suferea:
Ştiau că pasărea-am ucis
Ce briza o stârnea.
– Nemernic! Pasărea-ai ucis
Ce briza o stârnea!.
Nici vag, nici roşu – ca un zeu,
Soarele-n nori părea:
Ştiau că pasărea-am ucis
Ce ceaţă aducea.
– E clar că pasărea-ai ucis
Ce ceaţă aducea.
Briza sufla, spuma zbura,
Apa tăiam plăcut,
Primii eram ce navigam
Pe-acel ocean tăcut.
Dar vântul stă, pânzele cad
Tristeţea o simţeam:
Să rupem liniştea din jur,
De-aceea mai vorbeam.
Pe ceru-ncins şi arămiu
Un soare roş era,
Iar la amiază, pe catarg,
Cât luna ne părea.
Zi după zi, zi după zi,
Deloc nu ne-am mişcat;
Ca o corabie-n tablou
Pe un ocean pictat.
Doar apă, apă peste tot,
Şi scândurile gem;
Doar apă, apă peste tot,
Dar niciun strop să bem.
Cristoase! Cine-a mai văzut
Adâncul putrezit!
Făpturi soioase se târau
Pe-oceanul murdărit.
Văpaia morţii-n noaptea grea
Dansa şi-umbla hai-hui;
Apa sclipea ca un ulei,
Albastru, alb, verzui.
Şi unii dintre noi visau
Un Duh ce ne căznea;
Ce pe la fund ne-a urmărit
Din ţara unde-i nea.
De uscăciune, limba-aveam
Făcută-aproape scrum;
Şi nu vorbeam, cum nu vorbeşti
Când te îneci cu fum.
Mă urmăreau cu ochii răi,
Bătrân, fecior frumos!
Căci nu pe cruce, pe-al meu gât
Zăcea cel Albatros.
Partea a III-a.
Şi cerul gurii era ars,
Iar ochiul nemişcat.
Ce osteniţi eram la trup!
Ce ochi epuizat,
Dar spre apus eu am zărit
Pe cer ceva ciudat.
Părea un punct, dar mai apoi,
O ceaţă-a devenit;
S-a tot mişcat, şi am văzut
C-o formă şi-a însuşit.
Un punct, o ceaţă, un contur!
Şi tot se-apropia:
Parcă fugind de-un spirit rău
Plonja, sălta, vira.
Cu gât nestins şi guri ce-ardeau,
Nici râs, nici plâns scoteam;
Stam muţi în arşiţa de sus!
Eu mâna mi-am muşcat, şi-am spus,
Un vas! Căci îl vedeam.
Cu gât nestins şi guri ce-ardeau,
Că strig au auzit:
O, cum s-au bucurat rânjind,
Şi au dat fuga, gâfâind,
Căci setea i-a sleit.
Vedeţi (urlam), ţin drumul drept!
Aicea vor veni;
Dar fără briză sau curenţi,
Nu se puteau urni!.
În flăcări valul sta-n apus.
Era pe înserat!
Şi pe-acel val părea că sus
Stă Soarele-nfocat;
Şi-acel contur s-a interpus
Şi Soarele-a voalat.
Părea că Soarele-i în dungi,
(Fecioară, fii cu noi!) ;
Ca printre gratii ne privea
Cu chip arzând vioi.
Şi nava (inima-mi bătea)
Fugea ca pe polei!
Părea că-n zare-s pânze-n vânt
Zburând ca funigei.
Iar astrul zilei privea lung
Prin bordul crăpat tot;
Şi-acolo ce e? mă frământ,
E o femeie?.. două sunt?
E Moartea-un matelot?.
Cu buze roşii, ochi destinşi
Şi bucle aurii:
Cu piele albă de lepros,
Ea e Coşmarul urâcios
Ce-aduce temeri mii.
Epava s-a apropiat,
Şi-atunci au dat la zar;
Am câştigat! a strigat brusc,
Şi-a fluierat bizar.
Soarele-i jos; stele răsar;
Şi noaptea lin venea;
Ca o fantomă pe ocean,
Corabia trecea.
Noi ascultam, vedeam neclar!
Din inimă, ca din pahar,
Îmi curgea sângele vâscos!
În beznă câte-o stea sclipea
Chipul cârmaciului pălea;
Roua curgea din pânze jos –
Spre răsărit, pe o vergea,
Urcase Luna, cu o stea
Ce strălucea frumos.
Şi sub acea Lună cu stea,
Pe rând, fără suspin,
Cei morţi din ochi m-afuriseau
Pentru-acel groaznic chin.
De patru ori cincizeci de vieţi
(Le-am auzit gemând)
Cu zgomot surd, căzând pe jos,
Pierit-au rând pe rând.
Şi suflete din trup zburau –
Spre jale sau extaz!
Ca arbaleta vâjâiau
Atuncea când am tras! ”.
Partea a IV-a.
„Mă tem, bătrâne Marinar
De braţul tău osos!
Şi eşti înalt, şi slab, şi brun
Ca un nisip grunjos.
Mă tem de ochiu-ţi sclipitor,
De braţul arămit” –
„Să nu te temi, drag Invitat!
C-acest trup n-a pierit.
Şi eram singur, singurel,
Pe-acel ocean ciudat!
Dar de-al meu suflet niciun sfânt
Atunci nu s-a îndurat.
Atâţia oameni minunaţi
Răpuşi ca-ntr-un măcel:
Dar mii de alte creaturi
Trăiau – şi eu la fel.
Priveam oceanul putrezind
Şi-apoi mă întorceam;
Priveam pe puntea ce crăpa
Şi numai morţi vedeam.
Priveam spre cer ca să mă rog;
Dar oricât m-am forţat,
Numai o şoaptă rea am scos
Din sufletul uscat.
Am închis ochii şi i-am strâns,
Pupilele-mi zvâcneau;
Căci cer şi apă, apă, cer,
În ochii mei păreau că pier,
Iar morţii jos zăceau.
Sudoarea rece le curgea,
Dar nu au putrezit:
Privirea lor de muribunzi
Mereu m-a însoţit.
Blestemul de orfan, în iad
Împinge-un duh de sus;
Dar mai teribil e-un blestem
Din ochii celui ce s-a dus!
Şi-acel blestem m-a urmărit,
Deşi nu m-a răpus.
Şi Luna se urca pe cer,
Deloc nu se zăbovea:
Trăgând o stea, sau două chiar,
În sus pe lângă ea –.
Cu raza-i arşiţa-nşela,
Părând brumă de-April;
Dar unde nava arunca
O umbră, apa tot ardea
C-un roşu crunt, viril.
Şi dincolo de umbra ei
Vedeam cum vin şerpi mulţi:
Şi erau albi ca nişte crini,
Şi când năşteau, cădeau lumini
Ca nişte fulgi cărunţi.
Şi-n umbra navei am privit
Veşmântul lor regal:
Albastru, negru, verde blând,
Şi-n apă colcăiau lăsând
În urmă un foc pal.
Că mândre sunteţi, creaturi,
Cine-ar putea rosti?
O dragoste-mi ieşea din piept
Şi le-am slăvit, fără a şti
De mă veghea vreun sfânt Preadrept,
Şi le-am slăvit, fără a şti.
Atuncea m-am putut ruga;
Şi de pe gât, spontan,
Cel Albatros căzu, pierind
Ca plumbul în ocean.
Partea a V-a.
Ah, somnul! De la pol la pol
E-un lucru minunat!
Fecioara o slăvesc în gând!
Din Cer Ea mi-a trimis somn blând
Ce-n suflet mi-a intrat.
Pe punte zac de-atâta timp
Găleţi ce s-au golit,
Visam că roua le-a umplut;
Ploua când m-am trezit.
Cu buze ude, gâtul stins
Veşmânt ce se-mbiba,
Credeam că am băut în vis
Şi trupul tot mai bea.
Mergeam, şi membrele-mi păreau
Că se mişcau vioi,
Credeam că am murit în somn
Şi c-am ajuns strigoi.
Un vânt vuia, îl auzeam:
Aproape nu venea;
Însă în pânzele-atârnând
Cu sunetul lovea.
Văzduhul învia din nou!
Şi fulgere sclipeau,
Pe cer se profilau frumos,
Încoace, încolo, în sus şi-n jos,
Iar stelele dansau.
Vântoasa a urlat cumplit,
Şi pânzele la fel,
Dintr-un nor negru rău ploua;
Cu Luna lângă el.
Şi-acel nor negru undeva
De Lună este rupt;
Cum de pe-o stâncă ape sar,
Cădea şi fulgerul sprinţar,
Ca râul lat şi-abrupt.
La navă vântul n-a ajuns,
Dar ea zvâcnea uşor!
Sub fulgere şi Lună-acum
Cei morţi gemeau în cor.
Cârmaciul, chiar şi fără vânt,
Ghida nava-n voiaj;
Parâme marinarii trag,
Cum ştiu ei, cu curaj,
Cu mâini ce viaţă nu mai au –
Un jalnic echipaj.
Şi fiul fratelui meu, mort,
Mă atingea un pic:
Trăgeam parâma amândoi,
Dar nu-mi spunea nimic”.
„Mă sperii, Marinar bătrân! ”
„Fii calm, drag Invitat!
Că sufletele ce s-au dus
N-au venit iar în trup de sus,
Ci îngeri au intrat:.
Că-n zori, cu braţele-n pământ,
S-au adunat grăbit;
Şi-apoi ca sunetele dulci
Prin gură au ieşit.
Au dat o tură şi-au zburat
Spre Soarele arzând;
De-acolo se-ntorceau din nou,
Ba toate, ba pe rând.
Din când în când venea din cer
Un cânt de ciocârlii;
Din când în când, cu mult elan,
Umpleau şi aer şi ocean
Cu triluri mii şi mii!.
Când c-o orchestră semănau
Când flaut îmi părea;
Ori cântec dulce, îngeresc,
Că cerul amuţea.
Şi, iată, până-n miez de zi
Foşneau pânzele-n cor,
Precum un şopot de pârâu,
Curgând în luna lui Cuptor,
Ce noaptea cântă prin păduri
Cu glasul lui sonor.
Pân’ la amiază ne-am mişcat,
Dar briza nu bătea:
Nava plutea, purtată lin
De-o forţă de sub ea.
Sub chilă, nouă stânjeni jos,
Din ţara cea de nea,
Un spirit luneca, şi el
Pe mare ne-mpingea.
Dar la amiază, dintr-odat’,
Corabia se-oprea.
Şi Soarele de pe catarg
Pe-ocean o ţine-n loc:
Dar într-o clipă iar zvâcnea,
Nu se lăsa deloc –
În spate, în faţă, câte-un pic,
Nu se lăsa deloc.
Apoi, s-a avântat grăbit,
Precum un cal scăpat:
Şi mi-a venit sângele-n cap
Şi, brusc, am leşinat.
Cât am rămas aşa căzut
Să spun acum nu vreau;
Dar până teafăr să fiu iar
Am auzit în suflet clar
Cum două voci vorbeau.
Şi una-a zis, «Acesta e?
Pe Domnul răstignit,
Cu arbaleta a ucis
Un Albatros iubit.
Căci spiritul ce stă mereu
În ţara lui de nea,
Iubea frumosul zburător
Ce săgetat murea».
Cealaltă voce, mai domol
Şi dulce a rostit:
«Deşi-acest om pedeapsă-a luat
Mai are de primit».
Partea a VI-a.
Prima Voce
«Dar spune-mi, spune-mi, nu mai sta,
Nu pierde timpu-n van –
Ce mişcă nava-aşa grăbit?
Ce face-acest ocean? ».
A doua Voce
«Ca un rob paşnic la stăpân
Oceanul n-a suflat;
Ochiul lui mare şi tăcut
Spre Lună-i îndreptat –.
Nu ştie încotro s-o ia;
Şi-l poartă ea cu zel.
Priveşte, frate, cât de blând
Se uită-n jos la el».
Prima Voce
«Dar de ce nava fuge-aşa
Când nu-i nici val, nici vânt? ».
A doua Voce
«Că-n faţă aeru-i tăiat
Şi-n spate prinde-avânt.
Hai, frate, zboară către cer!
Şi nu mai zăbovi;
Căci Marinarul cel bătrân
Curând se va trezi».
Când m-am sculat, nava plutea
Ca-n vremuri cu noroc:
În noaptea calmă Luna-i sus,
Iar morţii la un loc.
Pe puntea navei erau strânşi
Ca pentru-a fi înhumaţi
Şi mă priveau cu ochii ficşi
De Lună luminaţi.
Şi-acel blestem ce i-a ucis
Mă urmărea sever:
Priveam la ei şi nu puteam
Să-nalţ o rugă-n cer.
Dar vraja-ncet s-a risipit
Oceanu-i verde iar,
Mă uit în zare, dar nu văd,
Căci totul e neclar –.
Sunt ca un om pe-un drum pustiu
Ce calcă-nfricoşat,
Şi-odată dus, în urma sa
Nu a mai căutat;
Căci ştie că un demon rău
Pândeşte neîncetat.
Dar simt curând un vânticel
Ce pare ireal:
Căci el nu suflă pe ocean,
În umbră sau pe val.
Trecea prin păr şi peste-obraz,
Ca vântul pe-o vâlcea,
Cu frica mea s-a contopit,
Şi totuşi îmi plăcea.
Vasul mai iute s-a mişcat,
Şi apa tăia lin:
Briza sufla dulce de tot,
Şi mă lovea din plin.
Ah! e un vis, un vis frumos!
Un far oare-am văzut?
Şi o biserică? Un deal?
E propriul meu ţimut?.
Spre portul cel ferit pluteam
Rugând pe Dumnezeu:
O, Doamne, fă-mă să fiu treaz
Sau să dorm dus mereu!.
Ca sticla era apa-n golf,
Căci netedă părea,
Iar Luna lumina în jur
Şi umbre arunca.
Stânca sclipea necontenit
La fel şi locul sfânt:
În pace Luna scufunda
Un vechi cocoş de vânt.
Şi în lumina de argint
Cel golf stătea tăcut,
Dar multe umbre purpurii
Îndată au apărut.
La proră, foarte-aproape chiar,
Erau când le priveam:
Spre punte ochii mi-am întors –
Cristoase! Ce vedeam!.
Pe morţii-aceia întinşi pe jos,
O, Doamne, ce decor!
Oameni în flăcări, serafimi,
S-au aşezat uşor.
Toţi dintr-o mână semn făceau:
În cer păream să fiu!
Dădeau semnale spre uscat
Cu focul lor cel viu;.
Toţi dintr-o mână semn făceau,
Dar nu vorbeau, ce-i drept,
Iar liniştea îmi pătrundea
Ca muzica în piept.
Curând vâslaşi am auzit,
Cârmaciul ne chema;
Am întors capul vrând-nevrând
Şi-o barcă apărea.
Pilotul şi al lui băiat
Înaintau firesc:
O, erau vii, şi ne strigau,
Căci morţii nu vorbesc.
Şi un al treilea venea:
E bunul Eremit!
Cânta un imn religios
În codru izvodit.
Şi sângele de Albatros
Din suflet mi-a ieşit.
Partea a VII-a.
Şi Schimnicul în codru stă,
Ce-n mare-nclină lin,
Iar glasu-i dulce îmi dă ghes!
Cu marinari vorbeşte des,
Veniţi din port străin.
În zori, la prânz şi în amurg –
Pe-o pernă stă-n genunchi:
Căci muşchiul ţine bine-ascuns
Un ciot bătrân de trunchi.
Barca-i aici: se-aud vorbind,
«Ce straniu, sunt surprins!
Unde-s acele vii lumini,
Acel semnal aprins? ».
«E straniu, zău! Schimnicu-a spus,
Că nu ne-au auzit;
Puntea-i umflată, pe catarg
Sunt pânze ce-au plesnit!
Aşa ceva n-am mai văzut,
Şi oamenii-au murit.
Ca frunzele ce s-au uscat
Şi-n râu cad rând pe rând;
Ca iedera ce stă sub nea
Ca lupii pui, ce-i ucidea,
Chiar lupul cel flămând».
«O, Doamne! Vasul e drăcesc –
(Pilotul a răspuns)
Mă tem» – dar Schimnicul i-a zis,
«Vâsleşte! », şi a râs.
Şi barca se apropia,
Iar eu am amuţit,
Căci de sub vas se auzea
Un zgomot desluşit.
Din apă bubuia de zor,
Mai groaznic, mai profund:
Venea din golf şi-n vas lovea;
Şi îl trăgea la fund.
Şocat de zgomotul ciudat,
Stăpân pe-ocenul tot,
Ca unul ce s-a înecat
Pluteam pierdut, socot;
Dar m-am trezit apoi urcat
În barcă la Pilot.
Pe-acel vârtej ce nava-a supt,
Bărcuţa se rotea;
Tăcere-n jur, numai pe deal
Un sunet se-auzea.
Am zis ceva – c-un răcnet scurt
Pilotu-a leşinat;
Iar Eremitul m-a privit
Şi-ndată s-a rugat.
Văzând apoi acel copil
Că vâslele le-am prins,
Râdea rotindu-şi ochii-n cap,
De nebunie-atins.
«Ha! Ha! Şi diavolii vâslesc,
Acuma m-am convins».
Şi-n ţara mea cu toţii-ajunşi,
M-am dat jos pe uscat!
Din barcă Schimnicu-a sărit,
Şi-n mers s-a clătinat.
«O, izbăveşte-mă om sfânt! »
Dar el se încrunta.
«Hai spune iute», mi-a grăit,
«Eşti om sau altceva? ».
Îndată trupul meu a fost
De jale chinuit,
Am fost silit să povestesc,
Apoi m-am liniştit.
De-atunci, simt jalea tot mereu,
Când nici nu mă aştept:
Şi până când povestea-mi spun,
Mă arde-un foc în piept.
Ca noaptea merg din loc în loc;
La vorbă sunt plăcut;
Când văd un om, ştiu imediat,
Că să m-asculte-i obligat:
Şi-i spun prin ce-am trecut”.
Ce zarvă-i dincolo de uşi!
Toţi oaspeţii petrec:
Mireasa şi al ei alai
În cântec se întrec:
Şi când un clopot bate lin,
Eu să mă rog m-aplec!.
„Drag Invitat! Sufletul meu
Pe-ocean pierdut a stat:
Şi-atât de singur, că părea
De Dumnezeu uitat.
Iar decât nunta mai plăcut
Îmi este uneori,
Ca la biserică să merg
Cu buni însoţitori!.
Să ne rugăm cu toţi curat
Şi-n suflet cu văpăi,
Că doar un Tată-avem aici,
Bătrâni, copii, şi dragi amici,
Fecioare şi flăcăi!.
Rămâi cu bine, Invitat!
Dar să nu uiţi deloc,
Te rogi mai bine când iubeşti
Şi om şi dobitoc.
Te rogi mai bine când iubeşti
Şi lucruri mari şi mici;
Cum ne iubeşte Dumnezeu,
Căci El ne-a pus aici”.
Şi Marinarul cu ochi viu
Şi barbă ca de nea,
S-a dus: şi-al Nunţii Invitat
De la ospăţ pleca.
Şi-a mers ca omul cel buimac
Simţind în trup fiori:
Dar mult mai bun, mai înţelept,
S-a deşteptat în zori.

Samuel Taylor Coleridge - Rima Vechiului Marinar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

RIMA VECHIULUI MARINAR.
ÎN ŞAPTE PĂRŢI.
de Samuel Taylor Coleridge.
PARTEA I.
Un vechi Marinar întâlneşte trei Cavaleri chemaţi la un ospăţ de nuntă şi reţinu pe unul.
Este un vechi Marinar
Şi-opri unul din trei.
“Pe cărunta-ţi lungă barbă şi ochi scânteietor,
Acum de ce m-oprişi?.
Uşile mirelui-s deschise larg,
Eu îi sunt frate de-aproape;
Oaspeţii-s întâmpinaţi, ospăţul pus:
Poţi s-auzi zgomotul vesel. ”.
Îl ţine cu mâna-i uscată,
“Era o corabie, ” zise
Dă-mi drumul! Ia-ţi mâna, nebun cu barbă căruntă! ”
Iute mâna îşi luă.
Nuntaşul este legat de ochiul vechiului om de pe mări şi silit să-i audă povestea.
Îl ţine cu ochiu-i scânteietor
Nuntaşul stă în linişte,
Ş-ascultă ca un prunc de trei ani:
Marinarul îşi făcu voia.
Nuntaşul şezu pe o piatră:
Nu poate decât s-audă;
Şi astfel spuse-acel om vechi,
Marinarul cu ochi strălucitor.
Corabia urată, portul lăsat,
Veseli ne scurgeam
Sub biserică, sub deal,
Sub turnul farului.
Marinarul istoriseşte cum corabia a plutit spre sud cu vânt bun şi mare frumoasă până a ajuns la Linie.
Soarele ieşea din stânga
Din mare el ieşea!
Şi strălucea în raze şi în dreapta
Cobora în mare.
Mai sus şi sus în zi cu zi;
Până la prânz pe catarg–”
Nuntaşu-aici se bătu în sân,
Auzind gălăgiosul fagot.
Nuntaşul aude muzica de nuntă; dar Marinarul îşi continuă istorisirea.
Mireasa a păşit în sală,
Roşie ca roza e;
Dând din cap înainte-i merg
Voioşii menestreli.
Nuntaşul se bătu în sân,
Dar nu poate decât s-audă;
Şi astfel vorbi acel vechi om
Marinarul cu ochi strălucitor.
Corabia este purtată de o furtună spre polul sud.
Acum o izbitură de furtună veni şi
Era neînduplecată şi puternică:
Ne lovi cu aripile-i covârşitoare
De ne zburătăci spre sud.
Cu arcuinde catarge şi provă scufundândă,
Precum urmărită de strigăt şi izbitură
Încă urmează umbra vrăjmaşului său,
Şi înainte-şi pleacă fruntea,
Vasul mergea iute, tare răgea furtuna,
Şi-nspre sud, aye, ne purtă.
Şi-acum veniră ceaţă şi zăpadă
Şi se făcu minunat de frig:
Şi gheaţa, până la catarg, plutea venind spre noi,
Verde ca smaraldul.
Pământul de gheaţă şi de sunete de spaimă unde nimic însufleţit nu a fost văzut.
Şi în derivă ţermurele înzăpezite
Adevăr că pâlpâiau:
Nici oameni ori fiare nu văzurăm – –
Gheaţa era peste tot.
Gheaţă aici, gheaţă acolo,
Gheaţă jur împrejur:
Trosnea şi mârâia şi răgea şi urla,
Ca zgomotele-n somn!.
Până o mare pasăre marină, numită Albatrosul, veni prin chiciură, şi a fost primită cu mare bucurie şi ospitalitate.
În larg un Albatros veni în cruce,
Prin ceaţă el veni;
De parcă ar fi fost un suflet de creştin
L-am strigat în numele lui Dumnezeu.
Mâncă ce n-a mâncat nicicând,
Şi-n jur şi-n jur zbură.
Gheaţa se sparse cu un tunet;
Cârmaciul ne-ocoli!.
Şi iată! Albatrosul se dovedi a fi o pasăre de semn bun şi urmă corabia pe când se reîntorcea spre nord prin ceaţă şi gheaţa plutitoare.
Şi-un vânt bun din sud veni din spate;
Albatrosul ne urmă,
Şi-n fiecare zi, pentru tain sau joacă,
Venea la chiuitul marinarilor!.
În ceaţă sau nor, pe catarg sau giulgiu,
Se cocoţă timp de nouă vecernii;
În timp ce toată noaptea prin albe neguri de fum
Sclipea alba lumină de lună. ”.
Vechiul Marinar ucide inospitalier pasărea pioasă de semn bun.
“Dumnezeu te mântuie, vechi Marinar!
De demonii ce te chinuie aşa! – –
De ce arăţi astfel? ” – – “Cu arbaleta mea
Împuşcai pe Albatros.
PARTEA a II-a.
Soarele acum răsărea din dreapta:
Afară din mare ieșea,
Încă în neguri și în stânga
Cobora în mare.
Și vântul bun bătea din spate,
Dar nici o dulce pasăre nu ne urma,
În nici o zi pentru tain sau joacă
Să vină l-al marinarilor chiuit!.
Corăbierii se înfurie pe vechiul Marinar pentru a fi ucis pasărea de noroc bun.
Și am făcut faptă blestemată,
Și le-am adus doar vaier:
Toți au rostit, eu am ucis pasărea
Ce făcea briza să bată.
Ah nenorocitul! au spus, să ucidă pasărea
Ce făcea briza să bată!.
Însă când ceața s-a risipit l-au justificat pe același și astfel s-au făcut complici la crimă.
Nici pal, nici roșu, ca îsuși al Dumnezeului cap,
Gloriosul soare se ridică:
Și toți au rostit, eu am omorât pasărea
Ce aducea neguri și ceață.
Briza frumoasă continuă; corabia intră în Oceanul Pacific și plutește spre nord până ajunge la Linie.
Frumoasa briză bătea, albă spuma curgea,
Slobodă ne-urma brazda;
Am fost primii ce vredodat-am izbucnit
În acea mare tăcută.
Corabia se liniști brusc.
Jos căzu briza, pânzele jos căzură,
Ce trist cât putea fi;
Iar noi vorbem doar să-ntrerupem
Tăcerea-acelei mări!.
Totu-ntr-un cer încins și de-aramă,
Nenorocitul de Soare, la prânz,
El ne stătea chiar pe catarg,
Nu mai mare ca Luna.
Zi după zi, zi după zi,
Ne-am înțepenit, nici respirând, nici mișcând
Fără un scop ca o corabie zugrăvită
Pe-un zugrăvit ocean.
Și Albatrosul începe să fie răzbunat.
Apă, apă, peste tot
Și scândurile se-mbibau
Apă, apă, peste tot
Nici o picătură de băut.
Chiar adâncul putrezea: O, Hristoase!
C-așa ceva poate fi!
Da, ființe mâloase se urcară pe picioare
Pe marea cea mâloasă.
În jur, în jur, în zăpăceală și legănare
Focurile morții dansau în noapte;
Apa, ca ale unei vrăjitoare uleiuri
Ardea verde și-albastru și alb.
Un Spirit i-a urmat: unul din locuitorii inivizibili ai acestei planete, nici suflete îndepărtate, nici îngeri, în legătură cu care învățatul iudeu, Josephus și platonicul constantinopolitan, Michael Psellus, pot fi consultați. Sunt foarte numeroși și nu este nici o climă fără unul sau mai mulți.
Și câțiva în vise au fost înștiințați
Că un Spirit ne chinuia;
Ne urma la nouă noduri adâncime
Din pământul de ceață și zăpadă.
Și orice limbă, în groaznică sete,
Era ofilită la rădăcină;
Nu puteam vorbi, de parcă
Am fi fost înecați cu funingine.
Corăbierii în necazul lor aruncă toată vina pe vechiul Marinar: semn pentru care îi atârnă moarta pasăre marină în jurul gâtului.
Ah! ce mai zi! ce priviri rele
De la bătrâni și tineri!
În loc de cruce, Albatrosul
De gât mi-l atârnară.

Daniel Vişan-Dimitriu - Cavalerul Nopții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Tăcerea apei reflecta spre mine
Mănunchi de raze rupte din apus
În lupta cu tenebrele marine
Ce se doreau luminii mai presus.
Din valuri, încercau să prindă cerul
Cu ultime-ncordări de străluciri
Menite să le ducă-n caruselul
Din lumea nesfârșitelor trăiri.
Era aproape hăul. Valuri sumbre
Veneau să-ncheie crâncenul război,
Strângând lumina lor în mâini de umbre
Venite din adânc de inimi sloi.
Un strigăt și un zbor tăcut de noapte,
picaj ca în furtuna unui gând
Ce se înclină-n fața unor șoapte
Pornite din speranțe-agonizând ….
Din valuri, marea-și pierde giuvaerul,
iar umbre din războiul nemilos
Privesc lumini ce pot s-atingă cerul
Din pene strălucind, de albatros.

Daniel Vişan-Dimitriu - Sonet în Zbor de Albatros

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pe cerul înserării se adună,
În străluciri de aripi sidefate,
Mirabilele păsări de furtună,
În zbor tăcut, din zări îndepărtate.
E seara lor, atât de așteptată,
În care vor uita și depărtări,
Și vântul, frigul, chinul de-altădată
Când între ei erau atâtea mări.
Vor transforma fiorii în extaze
Sub cerul ce-i îmbie cu frumos
În seara-n care ultimele raze
Alungă-n depărtări un albatros.
În zborul singur înspre veșnicie,
E împăcat cu ce va fi să fie.

Friedrich Nietzsche - Declarație de Dragoste

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Minune! Mai e-n zbor?
Se-nalță și nu fâlfâie măcar?
Dar cum de-i suitor?
De unde-această forță, frâu și far?
Lăsând viața jos,
Trăiește-n slăvi, ca stele și vecii,
Doar să-l privești și urci și tu-n tării!
O, albatros! Mereu
Mă-mpinge-un dor înspre înalt ceresc,
Am plâns, am plâns din greu,
Cântând la tine – da, eu te iubesc!

Nichita Stănescu - Președintele Baudelaire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Bolnav m-am dus la președintele Baudelaire,
Saturn îmi trecuse prin zodie
și disperat că absintul e interzis în localuri
și că, în genere, nici nu se mai fabrică.
Locuiam într-un spațiu de clor
și adeseori, scăpând frânele existenței,
lăsam să se crape sub osul frunții
frumosul meu creier cercetat de duhuri.
Îți pierzi propria ta obsesie, mi-a spus,
și i-am răspuns că de la o vreme sunt conectat,
și că întrețin legături cu uriașii,
un fel de Mercur purtător de vești proaste.
Președintele mi-a surâs lăsându-mi, pe un umăr,
scheletic brațul lui, amintindu-mi de faptul
că moartea, ea însăși, e o formă;
și este la fel de perisabilă ca toate celelalte forme.
El a deplâns alături de mine
situația jalnică a albatroșilor
și rărirea în lume a codrilor de simboluri,
degradarea cuvântului și versul alb.
Președintele era de părere că, pentru cei vii,
experiența tristeții
este nepotrivită, îngrijorându-se totodată de faptul
conectării mele prea repezi la Cosmos.
Oricum te sfărâmi, mi-a zis,
caută să îndelungești măcar stafia
vreunei stări de spirit coerente
transcrisă în bunul nostru endecasilab.
Stăteam cu fața vârâtă într-o floare violetă
și întrucâtva fanată de sudoarea președintelui
care hotărâse să doarmă o perioadă
cu fruntea pe ea.
Plouă prea des, mi-a spus președintele,
și asta face să sufere piatra
și legiunile monștrilor anexați
care, uneori, ne slujesc silabele poetice.
El a mai precizat că limba poezească
este amenințată de o aparență mult prea curentă,
și a deplâns împreună cu mine
prea marele interes care se acordă
persoanelor fizice ale poeților.
Președintele Baudelaire și-a lăsat scheletul mâinii
pe umărul meu, și s-a interesat
dacă la următoarele alegeri voi mai avea de gând
să-l votez.
I-am spus că, da, și m-am despărțit
de el, conectat, ca să reintru
în acea atmosferă de clor, obosită,
în care îmi duc existența în ultima vreme.

Nicolae Labiș - Albatrosul Ucis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,
Și-n catifeaua umbrei nisipul amorțea,
L-a scos un val afară cu grijă așezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieții clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de țepăn, trufaș, însă răpus.
Privește încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeș îndoit în sus.

Murdare și sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.

De valuri aruncate pe țărmul sec și tare
Murira fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.

Deasupra țipă-n aer dansând în salturi bruște,
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruș.
Războinicul furtunii zvârlit între moluște
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuș.

Când se-ntețește briza aripa-i se-nfioară
Și, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îți pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.

București, București

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Nu sunt șuț, nici cuțitaș –
sunt un șmecher de oraș;
Pe fraieri îi păcălești
dacă știi să le vorbești.

Ref.
București, București,
oraș plin de șmecheri ești,
București, București,
toți șmenarii tu îi crești!.

Am fost în străinătate,
am muncit un an jum’ate –
copilașii să mi-i cresc,
de rele să-i ocrotesc.
Cântă pentru dumneavoastră adevărata formație Albatros din București!.

Dușmanii mă dușmănesc
că duc trai împărătesc;
Am vândut mărci și dolari
și-am ajuns milionar.

Ref.
Chiar de-n viață am greșit
(c-am furat și-am păcălit),
am ajuns s-arunc cu bani,
să-nchid gura la dușmani!.

Ref.
1990