William Wordsworth – Versuri.pro

Singur Ca Norul Rătăceam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Singur ca norul rătăceam
Ce peste văi plutește-n zbor
Și-am zărit, pe când treceam,
Narcise galbene covor;
Pe lângă lac, sub codrul mare,
Dansând în briză și-n răcoare.

Și-așa cum stelele lucesc,
Calea Lactee luminând,
În șiruri lungi se răspândesc,
La golful mării ajungând;
Și zece mii am văzut clar
Cum capul și-l mișcau sprințar.

Valuri în golf dansau încet,
Dar nu ca ele de voios,
Ce bucuros e un poet
Când vede un peisaj frumos!
Și n-am știut când am privit
Că sufletul s-a îmbogățit.

Și-adesea stând pe canapea,
Trândav sau meditând tihnit,
Le văd sclipind în sinea mea
Și sunt extrem de fericit;
Iar inima, în blând balans,
Narcisele le ia la dans.

Odă Paulo Majora Canamus

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Odă
Paulo majora canamus.
de William Wordsworth.
(fragment).
Deși nimic nu poate reîntoarce ora
A splendorii în iarbă, a gloriei în Flora;
Nu vom jeli, ci găsi
Putere în ceea ce rămâne,
În primitiva compătimire
În care ce a fost trebuie să fie
În gândurile liniștitoare ce izvorăsc
Din suferința umană.
În credința ce privește prin moarte,
În ani ce aduc mintea filosofică.
Și oh voi Fântâni, Pajiști, Dealuri și Păduri,
Nu vă gândiți la despărțirea noastrelor iubiri!
Deși în inima inimilor mele v-am simțit avânt,
Mi-am mai abandonat un singur încânt
A trăi sub obișnuitul vostru freamăt.
Iubesc Pâraiele ce în jos curg,
Mai mult decât am curs mai ușor ca ele;
Inocenta strălucire a noii născute zile,
E încă încântătoare;
Acei Nori ascunși în jurul asfințitului de soare
Au o nuanță liniștită întradevăr într-un ochi
Ce a vegheat asupra mortalității omului;
O altă alergare a fost și alte sălcii sunt câștigate.
Mulțumită inimii umane trăind,
Mulțumită tandreței, bucuriei, patimi,
Primesc de la cea mai sărmană floare pocnind
Gânduri ce adesea adastă prea adânc pentru lacrimi.

Inima-Mi Saltă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Inima-mi saltă când privesc
Un curcubeu pe cer:
Așa era când m-am născut;
Așa-i și-acum când am crescut;
Îl vreau și când îmbătrânesc,
Sau dacă nu, să pier!
Pruncul un Om va fi făcut;
Iar zilele, în mod pios,
Le-aș vrea legate cu folos.

Suntem Șapte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Suntem șapte.
De William Wordsworth.
Un simplu copil, dragă frate Jim,
Ce ușor respiră,
Și-și simte viața-n orice braț,
Ce să știe de moarte?.
Am întâlnit o copilă colibașă
Avea opt ani, spunea;
Avea păr gros cu multe bucle
Ce-o-nconjurau pe chip.
Avea un aer rustic, de la pădure,
Înveșmântată ca un geniu;
Ochii frumoși, și mai frumoși,
– Frumusețea ei mă bucură.
‘Surori, frați, micuță fată,
Cât de mulți voi sunteți? ’
‘Cât de mulți? Șapte de toți’ spuse, ’
Cu mirare privind la mine.
‘Și unde sunt ei, te rog îmi spui? ’
Spuse: ‘Suntem șapte,
Și două locuiesc la Conway,
Și doi-s plecați pe mare. ’.
Doi dintre noi stau în curtea bisericii,
Sora și fratele meu,
Și în coliba din curtea bisericii, eu
Stau aproape de ei cu mama. ’.
‘Spui că două locuiesc la Conway,
Și doi-s plecați pe mare,
Dar sunteți șapte; te rog spune-mi
Dulce Fată, cum a fi fi se poate? ’.
Apoi micuța Fată răspunse,
‘Șapte băieți și fete suntem noi;
Doi dintre noi stau în curtea bisericii,
Sub copacul din curtea bisericii. ’.
‘Mergi pe-arătură, mica mea fată,
Brațele-ți sunt vii;
Dacă doi sunt în curtea bisericii,
Atunci sunteți numai cinci. ’.
‘Mormintele sunt verzi, pot fi văzute’
Mica fată răspunse,
‘Doișpe pași mai mult de la ușa mamei,
Și sunt unul lângă altul. ’.
‘Acolo ades-mi brodai colțunii,
Batista mi-o țesui;
Și colo pe pământ am stat –
Am stat și le-am cântat. ’.
Ș-ades dup-asfințit, domnule,
Când este viu și frumos,
Îmi iau micuțul castronaș,
Și-mi mănânc cina acolo.
Prima ce muri fu mica Jane;
În pat zăcu gemând,
Pân’ce raiul de dureri o vindecă
Și-apoi plecă departe.
Așa că în curtea bisericii fu pusă,
Și toată uscata vară
‘Mpreună la mormânt ne-am jucat
Fratele meu John și cu mine.
Și când pământul era alb de zăpadă,
Și puteam să alerg și să alunec,
Fratele meu John trebui să plece,
Și zace lângă ea. ’.
‘Câți sunteți atunci, spusei,
Dacă ei doi sunt în cer? ’
Mica Fată replică,
‘O, dascăle, suntem șapte. ’.
‘Dar ei sunt morți, cei doi sunt morți!
Duhul le e în cer! ’
Vorbeam degeaba; că mereu
Mica Fată își făcea voia,
Și spunea, ‘Nu, suntem șapte! ’.
[în românește de Felix Rian]

Rânduri Scrise la Câteva Mile După Biserica Tintern, la Revisitarea Răstoacelor de pe Wye într-o Călătorie, 13 Iulie 1798

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

RÂNDURI SCRISE LA CÂTEVA MILE DUPĂ BISERICA TINTERN
La revisitarea răstoacelor de pe Wye într-o călătorie, 13 iulie 1798.
de William Wordsworth.
Cinci ani trecură; cinci veri, în lungimea
A cinci lungi ierni! Şi iar aud
Aceste ape, rostogolindu-se din izvoarele lor din munte
Cu un dulce murmur mocănesc. – Încă odată
Privesc aceste stânci abrupte şi semeţe,
Ce într-o neîmblânzită retrasă scenă aduce
Gânduri de mai profundă retragere; şi unesc
Peisajul cu liniştea cerului.
Ziua e sosită când din nou stau
Aici, sub acest sicomor întunecat şi văd
Aceste pete de ogrăzi, aceste smocuri de livezi,
Ce, în timpul ăsta, cu fructele lor necoapte,
Printre păduri şi desişuri se pierd,
Nici, cu nuanţa lor verde şi simplă, tulbură
Verdele peisaj neîmblânzit. Încă o dată văd
Aceste vii, abia garduri vii, linioare
De neliniştit lemn devenit sălbatic; aceste ferme păstoreşti
Verzi până la uşă; şi şuvoaie de fum
Ridicat, în tăcere, de printre copaci,
Cu o percepţie nesigură cât s-ar părea,
Despre rătăcitori sălăşluind în pădurile fără cămin,
Ori despre vreo peşteră de pusnic, unde lângă foc
Sihastrul stă singur.
Deşi de mult pierdute,
Aceste forme de frumuseţe nu-mi fură
Cum e un peisaj ochiului unui orb:
Însă adesea, în camere însingurate şi în mijlocul tumultului
Din târguri şi oraşe, mi-au zălogit,
În ceasuri de osteneală, dulci simţiri,
Apăsând în sânge şi simţite-n inimă-mi
Şi trecând chiar în mai limpedu-mi suflet
Cu liniştită refacere: – sentimente de asemenea
De plăcere neamintită; astfel, poate,
Cum nu au avut o influenţă comună
În acea mai bună parte în viaţa omului bun;
Micile lui, nenumite, fapte neamintite
De bunătate şi iubire. Nu mai puţin, cred,
Lor le-am datorat poate alt dar,
De-un chip mult mai sublim; acea stare binecuvântată,
În care greaua şi trudnica greutate
A acestei neinteligibile lumi
E uşurată: – acea senină şi binecuvântată stare,
În care sentimentele blând ne-ndrumă
Până suflarea acestui înveliş corporal,
Şi chiar mişcarea sângelui nostru uman
Aproape s-a oprit, adormiţi suntem
În trup şi devenim un suflet viu:
În vreme ce cu un ochi liniştit de puterea
Armoniei, şi-adânca putere a bucuriei,
Vedem în viaţa lucrurilor.
Dacă aceasta
Ar fi o credinţă fără rost, totuşi, o! ce-ades,
În întuneric şi printre multe arte forme
Ale a zilei lipsite de bucurie lumini, când cei fără astâmpăr aleargă
Fără folos şi febra lumii,
Au atârnat asupra bătăilor inimii mele,
Ce-ades, în duh, m-am întors spre tine
O Wye silvan! Tu rătăcitor prin păduri,
Ce-ades mi s-a întors duhul spre tine!.
Şi-acum, cu străluciri de gând pe jumătate stins,
Cu multe recunoaşteri înceţoşate şi şterse,
Şi ceva dintr-o tristă perplexitate,
Imaginea minţii iarăşi învie:
În vreme ce stau aici, nu doar cu simţirea
Plăcerii prezente, ci cu plăcute gânduri
Că în ăst moment este viaţă şi hrană
Pentru anii viitori. Şi astfel îndrăznesc să sper
Deşi schimbat, neîndoielnic, din ceea ce am fost, când întâi
Venit-am între-aceste dealuri; pe când asemeni ouălor de peşte
Mă izbeam peste munţi, pe grohotişurile
Râurilor adânci şi volburelor singuratice,
Oriunde natura purta, aproape ca un om
Zburând dinspre ceea ce urăşte, decât unul
Căutând lucrul ce-l iubea. Pentru natură atunci
(Plăcerile brute ale zilelor mele băieţeşti
Şi toate animalicele lor mişcări trecând, )
Pentru mine a fost tot în tot – Nu pot picta
Ce-am fost atunci. Cascada ce sună
Mă bântuia ca o pasiune: stânca înaltă,
Muntele, şi bungetul adânc şi-mpădurit,
Culorile şi formele lor, îmi erau atunci
O foame: un sentiment şi o iubire,
Ce nu avea nevoia unui farmec mai îndepărtat,
Adus de gând, ori vreun interes
Neîmprumutat dinspre ochi. – Acel timp e trecut,
Şi toate bucuriile lui îndurerate acum nu mai sunt,
Şi toate ameţitele sale răpiri. Nu pentru asta
Mă sting, sau jelesc, sau murmur: alte daruri
Au urmat, pentru a căror pierdere, cred,
Răsplată abundentă. Fiindcă am învăţat
Să privesc natura, nu ca în ceasul
Tinereţii fără de gânduri, ci auzind adeseori
Blânda, trista muzică a umanităţii,
Nici aspră nici amară, deşi de o putere amplă
Să înfrâneze şi să subjuge. Şi am simţit
O prezenţă ce mă tulbură cu extazul
Gândurilor înalte; un sublim simţ
A ceva mult mai adânc amestecat,
Al cărui sălaş este lumina sorilor asfinţind,
Şi oceanul rotund, şi văzduhul viu,
Şi cerul albastru, şi în mintea omului,
O mişcare şi un duh, ce poartă
Toate lucrurile meditaţiei, toate obiectele întregii gândiri,
Şi se rostogoleşte prin toate lucrurile. De aceea sunt liniştit
Un iubitor al fâneţelor şi pădurilor,
Şi al munţilor; şi din tot ce vedem
Din acest pământ verde; din toată puternica lume
A ochiului şi urechii, cu ce pot crea aproape,
Şi ce precep; foarte încântat să recunosc
În natură şi în limbajul simţirii,
Ancora gândurilor mele cele mai pure, doica,
Călăuza, gardianul inimii mele, şi suflet
Al întregii mele fiinţe morale.
Nici, poate,
Dacă nu aş fi fost învăţat astfel, ar trebui mai mult
Să sufăr ca duhurile mele geniale să decadă:
Fiindcă tu eşti cu mine, aici pe marginea
Acestui râu mândru; tu, Prietena mea cea mai dragă,
Draga mea, dragă Prietenă şi în glasul tău disting
Limbajul inimii mele anterioare, şi citesc
Plăcerile mele anterioare în luminile săgetânde
Ale ochilor tăi neîmblânziţi. O! încă puţină vreme
Pot să privesc în tine ce am fost odată,
Draga mea, dragă Soră! Şi această rugăciune
Ştiind că natura niciodată n-a trădat
Inima ce o iubea; este privilegiul ei
Prin toţi anii vieţii noastre aceste, să poarte
Din bucurie în bucurie: fiindcă poate astfel înştiinţa
Mintea ce este în noi, astfel ului
Cu linişte şi frumuseţe, şi astfel hrăni
Cu gânduri înalte, încât nici limbi rele,
Judecăţi imprudente, nici batjocurile egoiştilor,
Nici salutări unde bunătate nu este, nici toate
Urâtele întâlniri ale vieţii zilnice,
Nu vor învinge asupra noastră ori tulbura
Vesela noastră credinţă că tot ceea ce privim
E plin de binecuvântare. Astfel lasă luna
Să strălucească asupra ta în plimbarea ta solitară;
Şi lasă vânturile din muntele umed limpede
Să sufle împotriva ta, şi în anii de după,
Când aceste extazuri neîmblânzite se vor împlini
Într-o încântare serioasă, pe când mintea ta
Va fi o casă pentru toate formele plăcute,
Amintirea ta o locuinţă
Pentru toate dulci sunete şi ceremonii; O! atunci,
Dacă solitudinea, ori frica, ori durerea, ori jalea,
Vor fi să-ţi fie partea-ţi ‚ dar ce gânduri vindecătoare
De bucurie blândă îţi vei aminti de mine,
Şi exhortaţiile mele aceste! Nici, poate,
De voi fi, acolo de unde nu mai pot să aud
Al tău glas, nici să văd din neîmblânziţii tăi ochi aceste străluciri
De existenţă trecută, vei uita tu atunci
Că pe marginea acestui încântător şuvoi
Împreună stăturăm; şi că eu, de-atât
Un adorator al Naturii, aici am venit
Neobosit în acel serviciu: mai degrabă spun
Cu iubire mai caldă, O! cu zel mult mai adânc
De iubire mai sfântă. Nici nu vei atunci uita,
Că după multe colindări, mulţi ani
De lipsă, aceste păduri abrupte şi înalte prăpăstii,
Şi-acest verde peisaj păstoresc, îmi fură
Mai dragi, atât pentru ele cât şi pentru tine.

Bătrân Călătorind. Liniște Animală și Decădere. O Schiță

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Păsărelele din ostrețe
Ce ciugulesc de-a lungul drumului, nu îl privesc.
Călătorește, și în chip, în pas,
Ținută, în unica expresie; orice membru,
Privirea sa și trupul gârbovit, toate vorbesc
Despre omul ce nu umblă cu durere, ci merge
Gândind – E insensibil supus
Tăcerii așezate: e unul din care
Orice efort pare uitat, unul căruia
Îndelunga răbdare i-a hărăzit un așa blând aspect,
Răbdare ce acum pare nimic, de care
Nu are nici o nevoie. E din natură condus
Spre o pace atât de desăvârșită, încât tinerii privesc
Cu invidie, ceea ce bătrânul abia simte.
-L-am întrebat unde merge, și care
Obiectul călătoriei sale; răspunse
-Domnule! merg multe mile sa-mi iau
Un ultim rămas de la fiul meu, un marinar,
Care dintr-o bătaie pe mare a fost adus la Falmouth,
Și acolo moare într-un spital.

Lucy Gray

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Lucy Gray.
De William Wordsworth.
Ades am auzit de Lucy Gray
Și când încrucișai pământul
‘Ntâmplă de-am văzut-o-n crăpat de zi
Copilul solitar.
Nici coleg, nici tovarășă Lucy n-avea;
Viețuia pe-o bahnă uriașă,
Cel mai dulce lucru ce crescu vreodat’
Lângă o ușă de om!.
Totuși poți iscodi faunul la joacă,
Iepurele pe smarald;
Dar dulcea față a Luciei Gray
N-om mai vedea vreodată.
‘La noapte va fi furtună,
La târg trebuie să mergi,
Și ia o lampă, copilă, să lumini
Mamei prin zăpadă.’
‘Aceasta, Tată, fac cu bucurie;
E abia amiază –
Orologiul abia a bătut două,
Și uite sus e Luna.’
La asta Tatăl luă vătraiul
Ș-izbi-ntr-un braț de lemne;
Se apucă iar la lucru, iar Lucy luă
Lampa în mână.
Mai voioasă neagra ciută nu-i,
Cu izbituri a joacă
Picioarele-i împrăștie praful de zăpadă
Ce se înalță fum.
Potopul veni mult prea devreme
Merse în sus și-n jos
Și pe multe culmi Lucy urcă
Dar nu ajunse-n târg.
Pierduți Părinții în toată noaptea
Au chemat departe-n tot locul;
Dar nu a fost nici glas, nici văz
Să le fie călăuză.
‘N crăpat de zi pe un deal stătură
Sus, sus, peste bahnă;
Ș-atunci văzură Podul de Lemn
La doi pași de ușă.
Și-acum spre casă merg plângând
‘În cer ne vom întâlni!’
Când în zăpadă Mama văzu
Urma piciorului lui Lucy.
Apoi în jos de muchea abruptă
Urmară micile urme;
Și prin ruptul păducel
Și lungul zid de pietre;.
Apoi un câmp deschis trecură,
Urmele erau aceleași;
Le-au izvodit, nicicând pierdut,
Până au dat de Pod.
Le-au urmat de pe țărmu-nzăpădit
Urmele, una câte una,
Până în mijlocul ghețușului,
Iar mai departe niciuna.
Totuși unii spun și azi
Ea-i un Copil trăind,
O poți vedea cumintea Lucy Gray
Pe Sălbăticia singuratică.
Peste noroi sau iarbă ea merge încet
Și niciodată nu privește în urmă;
Și cântă un cântec solitar
Ce flutură în vânt.

Tachinare și Răspuns

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

-De ce William, pe-o piatră cenușie
Șezi timp de jumătate de zi,
De ce William, stai astfel singur
Și-ți gonești timpul în vis?
Unde-ți sunt cărțile? luminii lăsate
Ființelor altfel destitute și oarbe!
Sus! Sus! și bea spiritul suflat
De morți celor ca ei.
Te uiți-mprejur pe mama țărână
De parcă te-a fătat fără țel;
De parcă-i-ai fi întâiul născut
Nimeni trăind înainte de tine!
-Într-o dimineață, lângă lacul Esthwaite,
Când viața era dulce nu știu de ce
Mie-mi vorbi bunul Matei
Așa că i-am răspuns.
-Ochiul nu poate alege decât vederea
Nu putem liniști urechea;
Trupuri ne simt, oriunde-ar fi,
Împotrivă, ori cu voia noastră.
Nu mai puțin zic că sunt puteri
Ce de ele însele mințile ne umplu,
Că ne putem hrăni acest creier
Într-o-nțeleaptă inacțiune.
Tu te gândește-n toată-această sumă
De lucruri vecinic vorbitoare,
Că la nimic nu se va ajunge,
Dar trebuie încă să căutăm?
-Așa că nu-ntreba pentru ce, aici, singur
Conversând pe cât pot,
Stau pe-această cenușie piatră,
Și-mi gonesc timpul în vis.