Versuri corectate și adnotate
Am rătăcit pe multe drumuriȘi-n lunga-mi rătăcire,Visam să întâlnesc o umbrăCe-i zice: „fericire”.Dar n-am găsit-o nicăirea —Deunăzi, obosit,Într-o pădure fremătoasă,O clipă m-am oprit.Sub un copac, bătrân ca mine,O fată și-un băiatSe sărutau șoptindu-și șoapteCu glasul îngânat.Și când să plec, băiatul parcăSe-nclină spre ea,Zicându-i blând: „O, tu, iubito;Ești fericirea mea!”.Am tresărit.. Și-n clipa-aceia,C-o repede privire,M-am și … Citește mai mult
Ea caută în sân scrisoarea,Pe care-aseară i-am cerut-o;Și deodată-ngălbeneșteȘoptindu-mi: „Am pierdut-o!”.Dar când mă uit adânc în ochi,S-o văd că minte nu e greu;Și liniștit o rog atuncea,S-o caut eu.
Pornit-au inimi singuraticeDe tineri şi fecioare,Să dea de urma fericirii,În lumea asta mare.Şi fiecare se pierdusePe-un drum deosebit,Deşi spre fericire nu eDecât un drum menit.Şi singuraticele inimiÎn lunga rătăcire.Pierit-au multe.. şi nici unaN-a dat de fericire.Din stolu-ntreg doar două inimiÎn goana lor nebună,Au întâlnit-o, — dar aceleaMerseseră-mpreună.
Sunt flori uitate într-o seră,Cum într-un suflet trist și golRămân speranțele din urmăDin risipitul stol.Nici o femeie nu le-atinge,Deși au cel mai blând parfum,Nici cel puțin nu le omoarăÎn pagini de album.Când umbre din apus, prin geamuri,În jurul lor sfios se strâng,Par niște ochi ascunși de lume,Ce-n taina serei plâng.
Pe-o margine de drum, departe,Ca un pribeag pierdut în lume,Creștea o floare solitară,Ce poartă cel mai dulce nume.Înstrăinată-ntr-o mulțimeDe ierburi și de grâne-nalte,Părea batjocorită, moartă,Uitată, printre celelalte.Sub vântul ce trecea zburdalnicEa s-apleca tot spre pământ,Precum o floare gânditoareCe plânge lângă un mormânt.Nu știu de ce atras spre dânsa,Apropiindu-mă încet,Am cugetat adânc atunceaLa sufletul unui poet!