Tassos Leivaditis – Versuri.pro

Aventura

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

De la tatăl meu am moștenit această nefericită mână și de la mama mea o aripă mare, din acelea pe care le scotea din sufletul ei și le înfigea la pălăria ei amuzantă – este de pe vremea când nopțile dulapul cel vechi se deschide singur și iese o ghilotină, eu mă lupt cu ea, iau toporișca și o fac bucăți, apoi înghit scândurile ca să nu le găsească, mulți naufragiați s-au salvat așa.
Am trăit ani de zile cu teama de uși, până când mi-am adunat hârtiile, vinovățiile și am plecat. Dar la prima stație am văzut iar acea aripă din copilărie și am coborât.
Și de atunci am rămas pentru totdeauna în iad.
Tasos Leivaditis, volumul Vizitatorul nocturn, 1972

Călătoria

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

(pentru Lula, care nu va citi niciodată).
A trăit ultimele sale clipe.
În gară, noaptea, aștepta trenul să treacă peste el pentru a termina cu tot.
Deodată, dintr-un impuls vechi și uitat, a urcat pe șină ca să pășească la fel ca pe vremea când era un copil veșnic.
Atunci, cu stupoare, a văzut-o pe mica sa verișoară moartă pășind pe cealaltă șină,
întinzându-i mâna ca să se țină în siguranță, deasupra visului.
Au umblat mult, zâmbind unul celuilalt,
și când a trecut pe nevăzute trenul, vuind,
cei doi copii, cu mâinile înlănțuite, au continuat să meargă de-a lungul șinelor,
în timp ce leșul unui bărbat era întins, mai încolo.
Tasos Leivaditis, din volumul Vizitatorul nocturn, 1972

Dar Serile

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și iată-ne aici,
fără bagaje,
dar cu o lună atât de frumoasă!
Am visat la o lume mai bună.
Bietă umanitate, nu ai putut
nici măcar încă un capitol să scrii.
Ca o scândură dintr-o epavă tristă
navighează vechiul nostru continent.
Cât de frumos miroase pământul seara!.
Bineînțeles că i-au plăcut
idealurile umanității,
dar păsările
au zburat mai departe.
O lume fără inimă, dură,
care niciodată nu a deschis o umbrelă
deasupra unui copac atunci când plouă.
Cât de frumos miroase pământul seara!.
Mai târziu, au descoperit busola
ca să moară în altă parte,
au descoperit lăcomia
ca să rămână morți pentru totdeauna.
Dar pe măsură ce se înserează,
undeva, un flaut
sau o stea pledează
pentru întreaga umanitate.
Cât de frumos miroase pământul seara!.
În timp ce stau în camera mea,
îmi vin, pe neașteptate, idei strălucitoare.
Port sacoul tatălui meu
și astfel suntem doi,
iar dacă vreodată m-au auzit lătrând
a fost pentru a crea
un aer de libertate în cameră.
Cât de frumos miroase pământul seara!.
Cândva, într-o zi vom face dreptate
cu o stea sau o iasomie,
ca un cântec care când plouă
e de partea celor săraci.
Cât de frumos miroase pământul seara!.
Dă-mi mâna..
Dă-mi mâna ta.

Simfonia Întâi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Târziu, am văzut că nu erau ființe,
ci gesturile tăcute ale apusului…
ca un zeu uitat în adâncul timpului,
cerea ajutor.
Cerul era tăcut și cenușiu,
la fel de indiferent față de învingători și de învinși.
Ai văzut vreodată în ochii soldaților învinși
dorința amară de a trăi?
Nefericirea te face întotdeauna să amâni – și între timp, viața s-a dus,
prietenii au plecat
și dușmanii au fost mult prea neînsemnați ca să te poți hrăni cu ura ta,
ochii tăi tulburi, încețoșați de
zeii uitați de altădată
și atotputernicele credulități copilărești…
Pe cearșafurile șifonate și umede s-a ofilit
râsul copiilor nenăscuți…
iar oamenii se întâlnesc și se despart
fără să ia ceva unul de la celălalt.
Pentru că dragostea este cel mai greu mod de a se cunoaște.
Pentru că oamenii încep să trăiască abia din clipa
în care își găsesc un loc
în viața celorlalți.
Iată de ce disperații
sunt cei mai buni rebeli.
Iar noi rămânem fără apărare, deodată, ca un învingător
în fața morții
sau ca un învins în fața eternității,
marile cuvinte nu mai spun nimic și au fost aruncate
în jgheaburi.
Ah, tu nu ai văzut niciodată propria mână arătând spre tine fără milă
din adâncurile trecutului.
Doamne, cât de frumoasă era,
ca un brad luminat într-o noapte din trecut, de Crăciun…
Iartă-mă, iubirea mea, că am trăit înainte de a te cunoaște.
Îmi detest privirea care nu mai reflectă zâmbetul tău…
Orașul va rămâne pustiu,
ca o viață care a renunțat la tot, iar când a cerut
un pic de indulgență,
a fost refuzată.
Fără vise care să ne amăgească și fără prieteni
care să ne trădeze,
pentru că oamenii există din momentul în care găsesc
un loc
în viața celorlalți.
Sau o moarte
pentru viața altora.

Durerea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

De ce imensa durere umană
te ridică deasupra propriului eu,
până la halucinație și nebunie și profeție
și destin, ba încă mai sus, până la dreptate…
Și ești doldora de amintiri și fapte și vedenii, martor
al valurilor generațiilor
venind dinspre adâncul timpului
și spălând veșnic întreaga lume.
Și se umflă degetele
ca un pântec gata să nască.
Și atunci înțelegi durerile infinitului
la durerile pântecului lumii
și durerile pământului care naște o cenușă.
Și toate durerile veșniciei, ca să se nască, într-o zi,
un cântec.