Soprano – Versuri.pro

Îmi Pare Rău

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Stau întins în pat cu mintea plină de regrete,
Cu sentimentele rămase în mine ca niște secrete.
Și parcă aș vrea să vină cineva pentru că-mi este foarte greu,
Să poată să-ți spună ce este în sufletul meu.
Și decât așa, îți spun, aș prefera,
Să fie totul greu, să n-am parte de familia mea.
Pe zi ce trece te iubesc mai mult și sufletul parcă moare,
Pe zi ce trece durerea devine mai apăsătoare.
Mi-aduc aminte, a fost frumos, recunosc și n-am ce spune,
Și n-aș da uitării clipele alea pentru nimic în lume.
Sunt sigur că-ți amintești, îți garantasem fericirea,
Și de-abia acum înțeleg de ce-ai ales despărțirea.
Îmi apăr mandria și știu că nu e potrivit,
Îi mulțumesc lui Dumnezeu c-am aflat unde-am greșit.
Viața mea fără tine, e ca un tablou, fără conținut,
Ce pot să spun? Îmi pare rău.
Îmi pare rău că timpul nostru a trecut prea repede,
Acum trece greu, aș vrea să-mi aline lacrimile.
Îmi pare rău pentru vorbele pe care nu le-am spus,
Îmi pare rău pentru mine, cu viața pariu am pus.
Povestea noastră începe cu mult timp în trecut,
Am luat-o razna în clipa în care noi doi ne-am cunoscut.
Erai soarele care nu mai răsărise, demult, pe strada mea,
Ființa care mi-a arătat ce-nseamnă fericirea.
Nu-mi amintesc să-mi fi spus că mă iubești, dar se vedea,
Oriunde aș fi fost, știu că eram mereu în mintea ta.
Știu că te supăram, uneori te enervam,
Dar tu cu zâmbetul pe buze mă atenționai când greșeam.
Mi-o luasem mare-n cap, un pic câte un pic,
Ma prostiseră tovarași, care defapt, nu erau nimic.
În comparație cu tine, eu credeam că-ți este bine,
Dar știu că sufereai și te gândeai tot la mine.
Au apărut și zilele-n care a apărut și amnezia în inima ta,
Așa îmi continui poezia.
Trecuseră săptămâni de când nu m-am mai arătat,
Am primit un telefon, am auzit, „s-a terminat”.
Îmi pare rău că timpul nostru a trecut prea repede,
Acum trece greu, aș vrea să-mi aline lacrimile.
Îmi pare rău pentru vorbele pe care nu le-am spus,
Îmi pare rău pentru mine, cu viața pariu am pus.
Oare o mie de vorbe, parcă aruncate-n vânt,
O să te facă să pierzi pe lume tot ce ai mai scump?
Să te facă să crezi că totul e bine,
Și până la urmă să realizezi că nu te ține.
Mă gândesc acum la mine și la ce-am putut să fac,
De câte ori mă chinuiai, nu pot să cred că-i adevărat.
Rămân cu speranța că va veni o zi,
Când soarele se va răzgândi și va răsări.
Să-mi lumineze viața înăbușită de întuneric,
Rămasă fără rost, pierdută în generic.
Dacă peste 10 ani îmi voi aminti numele tău,
Atunci și peste 10 ani mie tot o să-mi pară rău.
Îmi pare rău că timpul nostru a trecut prea repede,
Acum trece greu, aș vrea să-mi aline lacrimile.
Îmi pare rău pentru vorbele pe care nu le-am spus,
Îmi pare rău pentru mine, cu viața pariu am pus.
Ascultă frate, n-are rost să dai în diverse,
Și n-are rost să crezi în aceeași poveste.
Poate pentru tine e nemuritoare,
Dar crede-mă că în clipa în care,
Vei simți că ai pierdut ce poate odată ai avut
Și oricum n-o să mai ai,
O să vezi cum, treptat, treptat, viața îți rămâne fără grai
Și momentul în care și ție ți se va întâmpla,
O să te rogi la Dumnezeu să fie cineva acolo
Care să asculte cu interes povestea ta.

Ultima Șansă (Varianta Românească) (feat. Lea)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Soprano feat. Lea – A Doua Șansă.

Lea:
Visez la multe lucruri
Ca mâine va fi mai bine ca ieri
Azi mai puțin rău decât în celelalte zile rele
Sunt plină de vise
Cu multe îndoieli
Dar cu puțină ură
Totul a căzut când am știut că sunt condamnată
Sunt printre rarele persoane
Care-și știu data sfârșitului
De aici înainte
Sunt ca o prizonieră
În culoarul morții.

Refren:
Aș vrea să am o a doua șansă
Ca D-zeu să-și schimbe judecata
Dar n-am de-alea
Obligată să trăiesc cu asta
Dar de ce?
Eu nu merit asta.

Soprano:
B. (bebe)
Știi
Persoanele în lumea aceasta nu-și aleg viața
Știi că eu plâng nopțile și lacrimile îmi înnegresc zilele
Când mă gândesc la boala ta
Dar am trecut peste asta
Și ți-am promis prezența mea
Asta pentru că este mai bine și pentru temeri
Fericirea mea este un imperiu
Unde tu ești regina
Unde surâsul tău și-a impus domnia
Dar după aceea coroana mea de aur devine gri
Mi-am pierdut tronul când mi-ai zis să-mi refac viața
Știi am zis tot timpul că cei mai buni pleacă primii
Eu detest această frază
Când te privesc îmi zic că este adevărat
Sunt atâtea lucruri pe care încă nu le-am făcut împreună
Dar proiectele noastre sunt deja cenușă
Visele de a te vedea sănătoasă sunt deja moarte
Sunt tot cu tine sau nimic
Ma cunoști, sunt eu.
Acum încetează de a-mi mai cere iertare
Că ne-au mai rămas câteva secunde de trăit și o să le trăim în fond.

Lea:
Dar bebe nu vreau să te văd suferind.

Soprano:
Nu nu
Nu te gândi la mine
Eu sunt bine lângă tine
În orice caz mă voi ocupa de tine
Până în ziua când Gabriel cu aripile lui va veni să te ia.

Lea:
Dar mi-e frică să plec departe de tine.

Duo:
Cu toate acestea într-o zi va trebui să pleci.

Refren X2

Paranoia (Mi-Am Tras Norocul La Sorți)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mi-am tras norocul la sorți, nu mi-a picat.
Ce ghinion că n-am putut să dau șpagă să am norocul tuturor.
Și de-aia mor, că nu pot să trăiesc așa cum îmi e voia.
Și nu știu sigur dacă am dat sau nu, în paranoia.
Cu ochii-n becul stins privesc.
La ce vedeam odată într-o lume ce demult parcă s-a lăsat uitată.
Alearg singur printre amintiri. De ce te miri?
Când mă vezi că nu mă văd și mă regăsesc doar în priviri.
Am ochii tulburi, privirea-n jos și mă întreb de ce mă întrebi prea multe lucruri fără rost.
Am nopți-n spate și zile-n față, aș putea să am și-o viață, dar prefer să mă fac varză.
Cu toate astea mă simt perfect precum un antidot utilizat, dar fără efect.
Și zile trec și nopți mai vin și, deși sunt fericit, parcă încep să mă deprim.
Și mă enervez și mă deprim, și mă descarc, dar nu-mi revin.
Și mă privesc, dar nu mă văd, cu ochii plini de lacrimi râd.
Și n-am putut, dar aș fi vrut, vreau să vorbesc, dar rămân mut.
Nu vreau nimic din ce-am avut, n-am viitor, dar am trecut.
Când unii plâng fără lacrimi, dar alții doar în gând mai râd.
Și se fac că nu mai văd timpul pe lângă ei trecând.
Cu ochii-n ceas mereu detestând orice minut într-un vacarm dormind continuu, dar n-au mai visat demult.
10 mii de gânduri într-un gram de fericire. Poți trăi intens o clipă și să mori o veșnicie.
Poți s-o iei pe scurtătură când crezi că viața e prea lungă. Poți să te naști în timp de-o oră și să mori într-o secundă.
Mi-am tras norocul la sorți, nu mi-a picat.
Ce ghinion că n-am putut să dau șpagă să am norocul tuturor.
Și de-aia mor, că nu pot să trăiesc așa cum îmi e voia.
Și nu știu sigur dacă am dat sau nu, în paranoia.
Orice pact este din start un adevăr denaturat, plecat din cap, ținut din suflet, te face doar pe loc uitat.
Și vrei să pleci, nu poți să mergi și te prefaci că nu-nțelegi că ți-ai scris singur până acum tot ce de-acum începi să ștergi.
Ai spus multe-ntr-un sfârșit, însă puțini te-au auzit, dar mai puțini au înțeles. Orice-nceput e un sfârșit.
Al tău, al lor, a tot ce-a fost și multe lucruri fără rost țin acum capul de afiș dintr-un trecut victorios.
Mereu, adesea, uneori cauți deșert, găsești comori, dezamăgit că ești fericit cu prea puțin dintr-un nimic.
Ai vrea să poți să vrei mai mult, puteai să știi, dar n-ai știut. Acum alergi, dar stând pe loc. Ce ghinion că ai noroc.
Să n-ai noroc de oameni buni și să renunți când încă-nduri, să te rogi când încă-njuri, muncești corect, dar încă furi.
Dormi inconștient, ești un întreg doar din frânturi și te trezești că-ți trăiești gândurile printre târâturi.
De-aia urăști ziua de mâine, dar te bucuri că-i azi, într-un final sperând să urci. Te mulțumești numai să cazi.
Și-ți arzi speranțe, vise, panicat urlând ceva cu gândul disperat că-ai vrea să te trezești altcineva.
Mi-am tras norocul la sorți, nu mi-a picat.
Ce ghinion că n-am putut să dau șpagă să am norocul tuturor.
Și de-aia mor, că nu pot să trăiesc așa cum îmi e voia.
Și nu știu sigur dacă am dat sau nu, în paranoia.
Vreau să mă-mpac cu gândul, caci m-am pus rău cu celălalt, nu prin fapte sau prin vorbe, ci prin zâmbete deșarte.
Căci mai departe, mai aproape de ceea ce vedem, cât mai departe și prin viață naștem moarte, când reunirea ne desparte.
Când te distrezi plictisit, agonisești ce-ai irosit, căci folosești fără folos orice, chiar dacă n-ai nimic.
Și vrei să mori, dar crezi că-i prea puțin să uiți de suferință. Nu poți să faci recurs când viața îți dictează o sentință.
Poți să-ți iei gândul de la gânduri, să te apuci să furi în rânduri, să faci praf mii de idei, să-i dezgropi pe cei din scânduri.
Să-i ridici pe cei de jos, să nu mai fii cum ai mai fost, să-ți cauți un rost în viață doar ca să vezi că n-are rost.
Mi-am tras norocul la sorți, nu mi-a picat.
Ce ghinion că n-am putut să dau șpagă să am norocul tuturor.
Și de-aia mor, că nu pot să trăiesc așa cum îmi e voia.
Și nu știu sigur dacă am dat sau nu, în paranoia.

Paranoia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cu ochii-n becul stins privesc la ce vedeam odată într-o lume ce demult parcă s-a lăsat uitată.
Alerg singur printre amintiri, de ce te miri?
Când mă vezi că nu mă văd și mă regăsesc doar în priviri.
Am ochii tulburi, privirea-n jos și mă întreb de ce mă întrebi prea multe lucruri fără rost.
Am nopți-n spate și zile-n față, aș putea să am și-o viață, dar prefer să mă fac varză.
Cu toate astea mă simt perfect precum un antidot utilizat, dar fără efect.
Și zile trec și nopți mai vin și, deși sunt fericit, parcă încep să mă deprim.

Și mă enervez și mă deprim și mă descarc, dar nu-mi revin.
Și mă privesc, dar nu mă văd, cu ochii plini de lacrimi râd.
Și n-am putut, dar aș fi vrut, vreau să vorbesc, dar rămân mut.
Nu vreau nimic din ce-am avut, n-am viitor, dar am trecut.

Când unii plâng fără lacrimi, dar alții doar în gând mai râd și se fac că nu mai văd timpul pe lângă ei trecând.
Cu ochii-n ceas mereu detestând orice minut într-un vacarm dormind continuu, dar n-au mai visat demult.
10 mii de gânduri într-un gram de fericire, poți trăi intens o clipă și să mori o veșnicie.
Poți s-o iei pe scurtătură când crezi că viața e prea lungă, poți să te naști în timp de-o oră și să mori într-o secundă.

Orice pact este din start un adevăr denaturat, plecat din cap, ținut din suflet, te face doar pe loc uitat.
Și vrei să pleci, nu poți să mergi și te prefaci că nu-nțelegi că ți-ai scris singur până acum tot ce de-acum începi să ștergi.
Ai spus multe-ntr-un sfârșit, însă puțini te-au auzit, dar mai puțini au înțeles, orice-nceput e un sfârșit.
Al tău, al lor, a tot ce-a fost și multe lucruri fără rost țin acum capul de afiș dintr-un trecut victorios.
Mereu, adesea, uneori cauți deșert, găsești comori, dezamăgit că ești fericit cu prea puțin dintr-un nimic.
Ai vrea să poți să vrei mai mult, puteai să știi, dar n-ai știut, acum alergi, dar stând pe loc, ce ghinion că ai noroc.
Să n-ai noroc de oameni buni și să renunți când încă-nduri, să te rogi când încă-njuri, muncești corect, dar încă furi.

Dormi inconștient, ești un întreg doar din frânturi și te trezești că-ți trăiești gândurile printre târâturi.
De-aia urăști ziua de mâine, dar te bucuri că-i azi într-un final sperând să urci, te mulțumești numai să cazi.
Și-ți arzi speranțe, vise, panicat urlând ceva cu gândul disperat că-ai vrea să te trezești altcineva.

Vreau să mă-mpac cu gândul, caci m-am pus rău cu celălalt, nu prin fapte sau prin vorbe, ci prin zâmbete deșarte.
Căci mai departe, mai aproape de ceea ce vedem, cât mai departe și prin viață naștem moarte, când reunirea ne desparte.

Când te distrezi plictisit, agonisești ce-ai irosit, căci folosești fără folos orice, chiar dacă n-ai nimic.
Și vrei să mori, dar crezi că-i prea puțin să uiți de suferință, nu poți să faci recurs când viața îți dictează o sentință.
Poți să-ți iei gândul de la gânduri, să te apuci să furi în rânduri, să faci praf mii de idei, să-i dezgropi pe cei din scânduri.
Să-i ridici pe cei de jos, să nu mai fii cum ai mai fost, să-ți cauți un rost în viață doar ca să vezi că n-are rost.