Octavio Paz – Versuri.pro

Filiala

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cântă la vârful pinului
o pasăre s-a oprit,
tremurând, pe trilul lui.
Stă, săgeată, pe ramură,
se estompează între aripi
iar în muzică se varsă.
Pasărea este o așchie
care cântă și arde viu
pe o notă galbenă.
Ridic ochii: nu este nimic.
Liniște pe ramură
pe ramura spartă

Două Trupuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Două trupuri unul lângă altul
Sunt uneori două valuri
Marea lor este noaptea.
Două trupuri unul lângă altul
Sunt uneori două pietre
Pustiul lor este noaptea.
Două trupuri unul lângă altul
Sunt două rădăcini uneori
Pământul lor este noaptea.
Două trupuri unul lângă altul
Sunt uneori două săbii
Fulgerul lor este noaptea.
Două trupuri unul lângă altul
Sunt două stele, din cerul gol
Prăbușindu-se.

Mâzgâlitura

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mâzgâlitură
de Octavio Paz.
C-o bucată de cărbune
cu creta mea spartă și creionul roșu
desez numele tău
numele gurii tale
urma ta plantară
pe un perete-al nimănui
Pe ușa interzisă
îți gravez numele trupului
până când tăișul cuțitului meu
sângerează
și piatra țipă
și zidul respiră aidoma unui piept.

Uitare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Închide ochii și pierde-te-n întuneric,
sub frunzișul roșu al pleoapelor.
Scufundă-te-n aceste vârtejuri
de sunet ce zumzăie și cad,
și răsună acolo, în depărtare,
până-n străfundul timpanului,
ca o cascadă asurzitoare.
Scufundă-ți ființa-n întuneric,
îneacă-ți pielea,
adânc, în măruntaiele tale;
ce te uimesc și-ți orbesc
osul, o scânteie palidă,
iar între abisuri și golfuri tenebroase
deschide-ți penajul albastru spre focul rătăcitor.
În astă umbră fluidă a visului
ți se umezește goliciunea;
abandonează-ți forma, spuma
care nu știe pe cine-a lăsat la țărm;
pierde-te-n tine, infinito,
în ființa ta infinită,
suflet ce se ascunde-n altă mare:
uită-te și uită-mă.
În astă uitare fără vârstă sau profunzime,
buze, sărutări, iubire, totul renaște:
stelele sunt fiicele nopții.

Focul Fiecarei Zile

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Lui Juan García Ponce.
Ca și aerul
ce se-adună și se destramă
peste paginile geologiei,
pe masele planetare,
clădirile sale invizibile
– omul.
Limbajul său este doar un grăunte,
dar învăpăiat,
în palma spațiului.
Silabele sunt incandescențe.
De asemenea sunt plante:
rădăcinile lor
frâng tăcerea,
ramurile lor
construiesc sălașe-ale sunetelor.
Silabe:
se leagă și dezleagă,
se joacă
de-a potrivirea și nepotrivirea.
Silabe:
se rumenesc pe frunți
și-nfloresc pe buze.
Rădăcinile lor
beau întuneric, mănâncă lumină.
Graiuri:
arbori incandescenți
cu frunzare de ploi.
Vegetații de fulgere,
geometrii de ecouri:
pe foaia de hârtie
poezia se preface
ca o dimineață
în căușul nopții.
El fuego de cada día
de Octavio Paz.
A Juan García Ponce.
Como el aire
hace y deshace
sobre las páginas de la geología,
sobre las mesas planetarias,
sus invisibles edificios:
el hombre.
Su lenguaje es un grano apenas,
pero quemante,
en la palma del espacio.
Sílabas son incandescencias.
También son plantas:
sus raíces
fracturan el silencio,
sus ramas
construyen casas de sonidos.
Sílabas:
se enlazan y se desenlazan,
juegan
a las semejanzas y las desemejanzas.
Sílabas:
maduran en las frentes,
florecen en las bocas.
Sus raíces
beben noche, comen luz.
Lenguajes:
árboles incandescentes
de follajes de lluvias.
Vegetaciones de relámpagos,
geometrías de ecos:
sobre la hoja de papel
el poema se hace
como el día
sobre la palma del espacio.

Scriere cu Cerneală Verde

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cerneala verde creează grădini, păduri, pajiști,
frunzișuri în care literele cântă,
cuvinte care sunt copaci,
expresii care sunt constelații înverzite.
Lasă-mi cuvintele, dumnezeule alb, să coboare și să te acopere
ca o ploaie de frunze pe un câmp de zăpadă,
ca iedera cățărată pe statuie,
ca cerneala de pe această pagină.
Brațele, talia, gâtul, sânii,
fruntea la fel de pură ca marea,
ceafa pădurii prin toamnă,
dinții care mușcă un fir de iarbă.
Corpul tău este înstelat cu semne verzi
aidoma tulpinii arborelui de vlăstari.
Să nu-și pese de micile cicatrice luminoase:
privește cerul și verdele său tatuaj cu stele.
Escrito con tinta verde.
La tinta verde crea jardines, selvas, prados,
follajes donde cantan las letras,
palabras que son árboles,
frases que son verdes constelaciones.
Deja que mis palabras, oh blanca, desciendan y te cubran
como una lluvia de hojas a un campo de nieve,
como la yedra a la estatua,
como la tinta a esta página.
Brazos, cintura, cuello, senos,
la frente pura como el mar,
la nuca de bosque en otoño,
los dientes que muerden una brizna de yerba.
Tu cuerpo se constela de signos verdes
como el cuerpo del árbol de renuevos.
No te importe tanta pequeña cicatriz luminosa:
mira al cielo y su verde tatuaje de estrellas.

Arcuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cine cântă pe țărmuri de hârtie?
Aplecat, cu pieptul peste râul
imaginilor, mă văd, încet și singur,
îndepărtându-mă de mine: litere pure,
constelații de semne, incizii
în carnea timpului, o scriitură,
dungă peste ape!
Trec printre verdețuri
îmbrățișate, pe sub ceruri limpezi,
printre insule, înaintând pe râu,
pe râul fericit care alunecă
și nu curge, gând neted.
Mă îndepărtez de mine însumi, mă opresc
fără a mă opri pe un țărm și continui
în josul râului, printre arcuri de îmbrățișate
imagini, râul gânditor.
Continui, mă aștept mai încolo, merg
în întâmpinarea mea, râu fericit
care unește și desparte
o clipă cu soare între doi plopi,
clipă ce-ntârzie pe piatra șlefuită
și se desprinde de ea însăși și continuă
în josul râului, pentru a se întâlni cu ea însăși.

Stâlpii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Motto: „în timp ce sufletele noastre negociază, noi doi, întinşi, statui sepulcrale” (John Donne).
Piața e minusculă.
Patru ziduri leproase,
o fântână fără apă,
două bănci de ciment
și câțiva frasini ciuntiți.
Vuietul, îndepărtat,
al fluviilor urbane.
Indecisă și enormă
noaptea curge și șterge
grave arhitecturi.
S-au aprins felinarele.
În golfuri de umbră,
în colțuri și praguri,
țâșnesc coloane vii,
imobile: perechi.
Înlănțuiți și calmi,
țes murmure:
stâlpi de pulsații.
În cealaltă emisferă
noaptea este feminină,
abundentă și acvatică.
Insule licăresc
pe apele cerului.
Frunzele bananului
fac umbra verde.
În centrul spațiului
noi doi, înlănțuiți,
un arbore care respiră.
Corpurile noastre se acoperă
de o iederă de silabe.
Frunzișuri de rumori,
insomnii de greieri,
în iarba adormită,
stelele se scaldă,
într-o mlaștină de orăcăituri
acolo sus, vara
își adună urnele,
cu mâini invizibile
aerul deschide o ușă.
Fruntea ta este terasa
pe care o preferă luna.
Momentul este imens,
lumea prea mică.
Mă pierd în ochii tăi
și privindu-te, te văd
în ochii mei, pierdută.
Numele au ars,
corpurile ne-au părăsit.
Suntem în centru,
magnetizați, de unde?.
Perechi imobile
într-un parc din Mexic
sau o grădină asiatică:
sub stelele distincte
eucaristii cotidiene.
Pe scala tactului
coborâm urcăm
de jos în sus
regat de rădăcini,
republică de aripi.
Corpurile înlănțuite
sunt cartea sufletului
el libro del alma:
cu ochii închiși,
cu pipăitul și cu limba,
descifrez în corpul tău
scrierea lumii.
O știință fără nume:
savoarea acestui pământ.
Scurtă lumină suficientă
care iluminează și ne orbește
ca țâșnetul subit
al seminței și al semenului.
Între sfârșit și început
un moment fără timp
arc fragil de sânge,
punte deasupra vidului.
Contopite corpurile
sculptează un fulger.

Semințe Pentru-Un Imn

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ziua deschide mâna
Trei nori
Și-aceste câteva cuvinte.
În zori născarea-și caută chemarea
Peste-adormite trunchiuri lumina scânteiază
Și galopează munții pe țărmul lung al mării
Cu pinteni, soarele pe ape se coboară
Se opintește piatra și sparge limpezimi
Marea trufașă crește pân’ la piciorul zării
Pământu-i amețit de iminențele sculpturii
Lumea-și ridică fruntea ce-i încă dezgolită
O piatră șlefuită și fină pentru-a grava un cântec
Își despletește lumina un evantai de nume
Există zorii unui imn aidoma unui copac
Există vântul, și-n vânt chemări frumoase.
Semillas para un himno.
El día abre la mano
Tres nubes
Y estas pocas palabras.
Al alba busca su nombre lo naciente
Sobre los troncos soñolientos centellea la luz
Galopan las montañas a la orilla del mar
El sol entra en las aguas con espuelas
La piedra embiste y rompe claridades
El mar se obstina y crece al pie del horizonte
Tierra confusa inminencia de escultura
El mundo alza la frente aún desnuda
Piedra pulida y lisa para grabar un canto
La luz despliega su abanico de nombres
Hay un comienzo de himno como un árbol
Hay el viento y nombres hermosos en el viento

Dincolo De Iubire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Toate ne amenință:
timpul care împarte pe viu,
precum macetele vipera,
pe cel care-am fost de cel ce voi fi,
conștiința și transparența străbătută,
ochii, orbiți de lumină,
numele noastre ce se înalță între tu și eu,
aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetă.
Nici visul cu imaginile răzbite,
nici delirul cu spuma-i profetică,
nici iubirea cu dinți și cu unghii,
nici ele nu ne ajung.
Dincolo de noi, la frontierele lui a fi și a se afla,
ne cheamă o viață mai blândă.
Afară, noaptea respiră, cucerește tării
doldora de frunzișuri, de oglinzi ce reflectă
fructe, gheare și ochi,
de corpuri, făcându-și drum spre alte corpuri.
Culcă-te aici, pe litoralul spumos,
nu cădea în melancolie:
tu de asemenea aparții astei nopți.
Răspândiți-vă, zori, respirați,
pulsează, o, stea fragmentară,
cupă a zilei ce naște,
pâine care înclini balanța spre auroră,
pauză de sânge între prezent
și alte noțiuni neconcepute.