Iancu Vacarescu – Versuri.pro

Ielele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I
Umbre se plimbă,
Vântul se schimbă,
Neguri s-adună,
Maluri răsună,
Chiote!
Ţipete!
Chicote!
Urlete!
Hurur brumb! Brumb! (bis).
Trec zgomotoase
Scrâşniri dintoase,
Fluieră
Relele,
Danţeră
Ielele!
Hurur brumb! Brumb! (bis).
Cu mac pe frunte,
Păşesc spre munte
În pielea goală;
Înghit din oală
Prea nodoroase
Găluşti vârtoase;
Deşert pahare
Acre, amare,
Capul îşi
Cleatănă,
Trupul îşi
Leagănă,
Hurur brumb!.
Una e chioară,
C-un ochi de cioară;
Alta spetită,
Mult obosită;
Alta guşată
Tot ceartă cată;
Alta bârfeşte,
Prea neghiobeşte;
Una gângavă
Stă pe gâlceavă;
Alta bogată,
Şchioapă-ngânfată;
Alta calică,
Gheboasă, mică;
Cea mai snovoasă
E ofticoasă;
Şi cea mai bună
E cea nebună;
Toate pizmaşe,
De om vrăjmaşe.
Neruşinate,
Înverşunate;
Cât simt răcoare
Dau din picioare;
Toţi dracii strigă,
Ca să le frigă;
Ei lor plăcere
Fac cum le-o cere.
Cu draci voioase
Zbor piste case;
Înfricoşate
Trec piste sate,
Mult mai trufaşe
Merg la oraşe,
Hârâie
Mârâie,
Duduie,
Zguduie.
Hurur brumb! Hurur brumb!.
Tot miaurlăire!
Tot chiuire!
Tot de turbare
Râs! Văietare!
Hurur brumb!
Cârduri şi gloate
Se car pe roate,
Hurur brumb! Brumb! (bis).
Iar când frâng cară
Osând-amară!
Foc şi pieire!
Pe omenire!
Hurur brumb! (tris).
De om oricare
Iau mădulare,
Lipsa să-şi dreagă;
Cu sânge-o-ncheagă.
Ard şi ususcă
Orice apucă.
Chiote!
Ţipete!
Chicote!
Urlete!.
Fluieră
Relele,
Danţeră
Ielele,
Capul îşi
Cleatănă,
Trupul îşi
Leagănă.
Hârâie,
Mârâie,
Duduie,
Zguduie.
Hurur brumb! Brumb!.
Iar miaurlăire!
Iar chiuire!
Iar de turbare
Râs! Văietare!
Hurur brumb!.
II
Baba Neacşa, Moş Crăciun
Aşa povestesc şi spun:
Acum zic că s-au lăsat
Nu mai vin ielele-n sat,
De când un unchiaş bătrân
A învăţat pe român,
Să nu puie lor prinos
Câte-o roată de prisos,
Precum ei obişnueau
Pe streaşină de puneau;
Acum caru-l pun întreg
De lemn ce-ntr-adâns aleg.
De atunci nu bântuiesc
Decât lăcaşul popesc,
Casa de proprietar,
Unde n-au pe străşini car;
Ş-acasă pe la zapciu
Des s-aude vai! şi chiu!
Iele prin oraşe fac
Năravul lor după plac.
Mâini, picioare nu răpesc,
Nici alt mădular trupesc;
Acum pe unde se duc
Numai creierii usuc;
Când îşi frâng caru ş-îl dreg
De minţi de oameni se leg.
Aleşi preoţi, dregători,
Prezidenţi, judecători,
Coconaşi mai însemnaţi
Pe drum rămân fermecaţi.
Şi matroane vor, nu vor
Se fac astfel jertfa lor.
La aşa împrejurări
N-auzi decât văietări!
Norodul se plânge mult,
Stăpânii vrăjiţi n-ascult,
Stau ţepeni, grei, ca de plumb;
Prea rar răspund: hurur brumb.
III
Asta-a bătrânilor povestire
De pricini multe-mi dă tălmăcire.
Cunosc acuma a cui e vina,
De ce zănatică-mi e vecina,
Ce rochi tot cumpără şi rochi n-are;
Via, moşia-şi dă spre vânzare.
De ce neomul ia nărăvire
Recunoştinţa a-i fi pieire.
De ce la doctori nu găsim vină
Când ne omoară cu iod sau chină
De ce moş popa citind pe carte
Altele spune băsniri deşarte.
De ce la poşte cui nu aflarăm,
Ci cu birjarii pe drum plecarăm.
De ce găsirăm în cârmuire
Loc de ispravnic, om în uimire,
Având întocmai asemănare
Cu sfrejit iepure-n leşinare!
Crezul dodată c-înnebunise,
Căci boier mare îl coconise;
Cocon numindu-l, mintea-i zburase;
Ielele hârca-i goală lăsase.
Pe din afară iele-o pârliră,
De păr cu totul îl jăfuiră.
Dar nu e-n stare nimeni s-înşire
A înielirii lui însuşire.
Cui nu e milă, vrând să s-încrează,
Când joacă bietul, vie să-l vază!
Auză-i jalea! îşi spune doru:
De copii boala i-a dat amoru.
Văzând nu vede, urechi de are
Tot le lungeşte spre îngâmfare.
Numai rău! Doamne, milă să-ţi fie
D-înviforat-aşa sămeşie!
Ielele, ielele sunt de vină
C-a rămas mintea aşa puţină!
D-asta românu-a rămas moale
Ca cel ce zace de mii de boale;
Se zmreduiră de cusuraşe
Şi orăşalele ca oraşe.
Şi astă boală ia drum, fireşte,
Precum ia drumul boala în peşte,
Făr-a fi unu măcar să poată
Să-şi ia căciula, să dea în gloată,
De loc nădejde nu mai rămâne,
Căci cad ca muşte, bătrîni, bătrîne;
Ş-întrec pe tineri la nebunie.
Tot mă mir doctor cine-o să fie?.
IV
Literaţii
Voi carii sunteţi îmboldiţi
Spre-a artelor cultură,
Şi asudaţi, şi vă trudiţi
Muncind literatură!
Tot spini sădiţi, tot stânci săpaţi;
Rod vouă nu se coace!
Oare de cine v-însuflaţi
D-un sfert de vac încoace?
Acele care danţu-ntind,
Pe lângă voi, cucoane
Sunt coconiţele din Pind:
Dar s-au nuntat ş-au toane.
Ele d-Apolon îşi bat joc:
Carpaţii şi Caucazii
Le dau de lăcuinţă loc,
Şi dafini le sunt brazii.
Bucegiul l-au pe Elicon;
De când se pripăşiră,
De răcnet glasul lor ia ton,
Urâte-mbătrâniră.
Moşnegi cum mi-au împărtăşit
Ascunsa lor ştiinţă,
Din număr eu am bănuit
A ielelor fiinţă.
Buna, nebun-am cunoscut
Şoptindu-mi la ureche:
— „Muzele-aşa ne-am prefăcut,
În oameni băgăm streche!
Şchioapa le-arată mincinos
Izvor de bogăţie:
Mulţi limbii-n loc ai da folos,
Dau şchioapă Românie. ”

Pacea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Crești în sân pe Plutu, pace mult bogată,
Ramură măslinu-ți dă veselitoare,
Șarpe la picioare ai nevinovată;
D-orice măiestrie, zboară, iubitoare!.
Cornu-nbilșugării adun-ne îndată!
D-armaturi, de păvăzi, vino arzătoare,
Grasul, roditorul, albul piept ne-arată,
Puie caduceu-ți iar negoțul-n floare.
Scump însărcinată de flori, spicuri, poame,
Dăruiește nouă faceri mii de bine!
Izgonește rele, boale, ciumă, foame!.
Prea întemeiete fă s-avem cu tine
Sfintele de neamuri prăvili econoame!
Fericirea noastră nezmintită ține!

Adevărul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nimic nu e nou,
Nimica neștiut
Din câte arăt vouă:
Lumina nouă nu e,
Dar ea desființează
Grămada-ntunecimei.
Cercarea am pornit-o,
V-am dat făgăduială;
Dar n-alerg să vă-mbăt,
Precum fac demagogii,
Ce, îmbătați de fumul
Atotputerniciei,
Umblă și-nșală lumea
Cu jertfe, mâglisire
Sub fățăria
Blândeței, omeniei
Și facerii de bine,
Cât izbutesc d-ajunge
Aleși să stăpânească;
Îndată dau de față
Cumplita tiranie,
Cheamă pre înțeleșii
Miniștri să slujească
A lor deșertăciune.
Adun, ascund comori
Din biruri înfocate,
În sfaturi tot greșite,
Mii izvodiri fac nouă;
Vor să dezgroape morții,
Când nu le mai ajunge
A viilor avere.
În lupta desfrânării
Iubirii de domnire,
Se-nșală între dânșii,
Se rod în vicleșuguri,
Se luptă să apese
Strigarea pătimirii!
Stau până când vâlvoarea
Odată-i prididește;
Atunci tiranul vina
Descarcă pre miniștri,
Miniștrii pe tiran;
Cuvinte de-ndreptare
De joc, de râsul lumei!
Întărâtând norodul
Până când se deșteaptă,
Și cere socoteală,
Și răzbunare cere,
Groaznică-n sfârșit vine,
Nu de la cer pedeapsa,
Ci de la harnici oameni:
Oameni ce s-înțeleg
Ca dumnezeii vieții!
Vrednici de închinare,
Dar prea puțin folosul!
Numai un punt de vreme
Răsare-a minții floare;
Rodul al ei, dreptatea,
Puțin ca dânsa ține:
Abia cât rugăciunea
Către cerescul tată.
Îndată zdrevenia,
Frumoasa bărbăție
Se duce, piere,
Nu i se mai află urma.
Nenumărate rele
Ca norii se răscoală.
În suflet-se-mbuibează:
O zmreduire
Ca-n trupuri încuibată,
Suflet lipind de suflet,
Le dă turbarea
Furtunei mării,
Se luptă vijelie
Cu vijelie:
Turlace bubuie,
Se sparg în răcnete,
Mințile omului
Uimirea întunecă,
Îl lasă îngerii,
Dumnezeu n-are,
Soțietatea turmă
De lupi se face,
Orbiri de pătimi
Iau năvălire,
Desăvârșită
E sfâșierea!!!
Pre leu
Strein, sălbatic,
Prileju-l bucură,
Pe turmă tabără
Și prad-o face.
Se liniștește iarăși!
Iar vezi pre om
Sub tirania nouă,
Ca vita ce cu jugul
A fot obicinuită,
Cu soarta-și mulțumit,
Visează fericire;
Ba crede că e slobod
Sub prefăcute pravili;
Și iar din cap începe
Ș-înșale, să s-înșale:
D-ăst cearcăn al greșalei
E toată istoria.
Doresc ca floarea minții
A fi nemuritoare,
Și rodu-i să ne fie
Pâine, de totdauna.
Voi, înțeleșii zdraveni
Să-i fie grădinari
Și săditori, și paznici,
Împlinitori de lipse,
În veci să nu lipsească!
Voi, cei d-aproape mie,
Românii să dea pilda
Ca cei ce se coboară
Din neamu-ntâei pilde!
Cunoaștem pre mulți oameni
Cu mare-nțelepciune
Ce-au săvârșit științe,
Arte și meșteșuguri.
Sunt monumente, vrednici
Dovezi de nemurirea
A duhului de om;
Dar n-au făcut ispravă,
Căci partea muritoare,
Partea ce are vita
Plămadă-n firea noastră,
Tot spre dărăpănare
Ne-atârnă și spre moarte.
E-n veci neânțeleasă:
Noi lesne n-o supunem
Și vârsta de mirare,
Ce preschimbări croiește
Din șapte ani în șapte:
Năravuri felurite,
În om se pun altoaie
Când rele, și când bune.
Pravila-nvățătura,
Religia, guvernul
Nu pot să mâie frâul
Al regulării vieții,
Opinia a lumei
Prea slab se-nfiorează.
Așa n-avem zăbală,
S-înduplece pornirea.
Soțietatea încă
Nu-și cată izvodirea
De om îngrijitoare,
Ca p-un copil să-l poarte,
În veci să-l ție slobod
Cu cele spre odihnă-i,
Ferit de tiranie!
Ș-în veci răspunzătoare
Să ție a lui ființă
De orice lenvire-i!
Molranic lui, și lumei
Lucrând l-al vieții bine.
Religii de tot felul
Tot s-au crezut de oameni,
Din toate-n hristiana
Lucește adevărul:
Pe toate tirania
Și le-a făcut unelte!
Guvernurile toată
Încrederea pierdură,
Căci lege, pravili, școale
Și toate vicleniră.
Albinele, castorii
Statornic ne dau pilde,
Ce-ar face omenirea
La ei s-ajungă țintă!
Cum să-aibă lăcuințe
Cum duhul să-și hrănească
Cu trupul dopotrivă,
Roduri să dea prin fapte,
Secundă făr-a pierde.
Nu în de păsări cuiburi
Nu-n vizuini de fiare,
Să aibă constituții
Ce-ncrederea înșală,
S-încep a forma oameni
Din jos de două vârste,
Îngrijitor părinte
Constituindu-și rege,
Ființă, iar nu vorbă..
În faptă să n-adoarmă
Nici mintea-i, nici iubirea-i
Să ție-ntru dreptate
El, loc de Dumnezeu.
Tot vie moștenirea
De înțeleși păzind-o,
Întocmai ca vestale
Nestinsă să păstreze
Aprinsa lor lumină
Să poată adevărul
Minciuna s-o zdrobească,
Prin focul său de viață,
Materia a morții
Cu duhu-mpreunând.

Primăvara Amorului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

N-am să scap, în piept port doru’
Piste ape, piste munți;
Văz că piste mări Amoru’,
Când o vrea își face punți.
La Carpați mi-au adus jalea,
Lor am vrut s-o hărăzesc;
Resunetu, frunza, valea,
Apele mi-o îmmulțesc!
Mii de pedici, mii de curse
Piste firea toat-a-ntins,
Lăcrămi în zădar sunt curse:
Unde-oi merge eu sunt prins.
………………..
Se întinde o câmpie
De subt poale de Carpați,
Câmp deschis de vitejie
La românii lăudați;
Surpături sunt de o parte,
D-un oraș ce a domnit;
O gârliță-ncoaci desparte
Un crâng foarte-nveselit.
Acolo am eu cășcioară
Pe un vârf de delișor;
Curge-n vale-i o apșoară
Murmurând încetișor.
În potrivă zmăltuite
Dealuri altele se văd,
Ș-în vălcelile-nflorite
Miei pasc, alerg, se joc, șăd.
Lăsând ale lumei mare
Cinsti, nădejdi și fumuri seci,
Amăgiri cu-ncredințare,
Vrăjmași calzi, prieteni reci;
Acolo cu sănătatea,
Cu odihna însoțit,
Toat-a vieții bunătatea
Dobândeam eu îmmulțit.
Când la vie, la grădină,
Când la câmp de multe ori,
Cu o muncă prea puțină
Pildă dam la muncitori.
Când cu mreji amăgitoare
Vii prindeam păsări din zbor;
Când prin țevi fulgerătoare,
Cu plumb le-asvârleam omor.
Când cu câinii prin pădure
Vulpe, epure fricos,
Lupul nărăvit să fure
Îl răneam mai cu prisos.
Trăgeam mulți din lăcuința
Ce-au adânc l-al apei fund;
Câți, dând la-nșălări credința,
Undiți lesne îi pătrund.
Muncă, luptă, călărie,
Jocuri, umblete pe jos,
M-întăreau cu veselie,
Și-mi dau-nvederat folos.
Curăția și măsura
Masa mea împodobia,
Mulțumea stomah, ochi, gura;
Dar mă sătura d-abia.
Musele, ce-mi sunt dragi foarte,
Aveau ceasul hotărât,
Când cu cei carii n-au moarte
M-întâlneau numaidecât.
Cu nespusa lor dulceață
Mințile mi le-mmulțeau;
Mână, duh, ochi, limbă, viață
Toate mi le-nsuflețeau.
Atunci cu încredințare
Deslușeam un veac mai bun;
Cu a cărui așteptare
Răul, oamenii suppun.
D-amărunt privind natura,
Planeți, răsărit, apus,
Stam gândind: Așa făptura
Cine-ar fi-nvârtind de sus?!
Câtă slavă se cuvine
La unul ca El, i-o dam!
Ș-însumi mulțumit cu mine
Mă duceam și mă culcam.
Dormind astfel într-o noapte
Somnu-ntâi, ca vre un ceas;
Mă deștept, înțeleg șoapte,
Simț că de copil e glas.
Strigând întreb: „- Cine este?
Cine-aicea s-a băgat?
Cine-aici fără de veste
A-ndrăsnit de a intrat?”
Mă uit!.. Ce să văz? Minune!
Prea ciudat un copilaș
Fricos cere ertăciune,
Se roagă să-i dau lăcaș.
Văz în spate-i arepi zmulte,
Port frumos, dar sfâșiat;
Gata el să-mi spue multe,
Eu de somn îngreuiat,
-„Las’ – îi zic – om vorbi mâine,
Acum culcă-te de vrei,
De ți-e foame, iată pâine,
Apă, vin de-i vrea să bei”.
– „Dragul meu! d-acestea toate –
Zice el – îți mulțumesc;
Ți-e somn, văz; dar, de se poate,
Oareșce am să-ți vorbesc.
Cât de mic sunt, vezi prea bine,
Nici beau, nici mănânc, nici dorm,
Și acei ce sunt cu mine
Prea puține ori adorm.
Somnul, celor care place,
E vrăjmaș omorâtor,
El îi face-n veci de zace
Ș-a mai multă viață mor.
Eu pe tine cu plăcere
Poci să te țiu tot deștept;
Ș-orice-i vrea-ți dau făr-a cere,
Să te rogi mult nu aștept.
Vorbind nu știu ce vrăji face,
Somnul văz că mi-a perit;
De unde dormeam în pace,
Îmbrăcat m-am pomenit.
Tot spre el, nevrând, mă poartă
Un puternic nu știu ce!
Ce-al ticnitei mele soartă
Fir, când el veni, tăie.
Frumos caută, îmi zâmbește,
Mi-e drag, îl iubesc mai mult.
C-o blândețe el vorbește
D-aș vrea tot ca să-l ascult.
Zice: -„Aici nu este locu
Unde poci eu ca să-ți spui
Cine sunt, la ce norocu
Mă făcu să mă suppui”.
Binișor mă ia de mână,
Ș-într-o clipă m-aflu eu
În crângșor, unde-o fântână
Curgând face heleșteu.
Pe acelui undă lină
A nopții făclie stând,
Îndoită dă lumină
Din oglindă-i s-întorcând.
Pe cer mii de mii de stele
Semănate străluceau;
La câmp focuri de surcele
De departe văpăiau.
Briliant vărsa cu fală
Al fântânei viu susur,
O tăcere, o luceală
Preste tot domnea-mprejur.
Firei, glasul cântăreții.
Blândei, dulci privighitori,
Spunea-ntoarcerea verdeții,
Ș-a luminei după nori.
Apoi doru-i venea-n minte,
Ea de jale se spărgea,
Nevorbind spunea cuvinte
Ce simțirea atingea.
Înfoca spuindu-și tângu,
Subt ea un copaci stufos
Ce de nalt stăpânea crângu
Ne-a dat razem șezând jos.
Ast loc, el, și vreme-alege,
Astfel începând vorbi:
-„Că e cea mai veche lege
Pe pământ ca-n cer, vei ști,
Cu plăceri, sau cu durere,
Câte trăesc, vor, nu vor,
Curând, ori cu-ntârziere
Stăpânite-a fi d-Amor.
Amor care dumnezeii,
Îl slăvesc de Dumnezeu
Ce-nblânzește tigrii, leii,
Ș-înalță pe om, sunt eu”.
Câte-a făcut biruințe,
Câte jocuri, cui, mi-a spus;
Cum ia Joiu-nchipuințe;
Ercule cum umple fus.
-„Slavă – zice – îndestulă
Nici o slavă nu-mi era,
Al meu braț viteaz, de hulă,
Pretutindeni m-apăra.
Iar acuma făr-a prinde
Eu de veste nicidecum,
Fără arcu a-mi întinde,
Fugar m-am trezit pe drum.
Mare foarte a fost jocu
Și de tot ne-așteptat;
Într-ascuns viclean norocu
A mea stingere-a lucrat.
A puterei săvârșire,
Frumusețele deplin,
Daruri mari au strâns oștire,
Și oricâte spui, zic puțin.
La un loc toți nurii crește,
Șaisprezece anișori,
Ș-în fetiță-nchipuește
Fulger de biruitori!
Tocmai prin această țară
Ce-o știam de tot a mea,
D-astfel d-întâmplare-amară
Eu nu mă puteam temea,
Neferit, fără gătire,
La arme nici mai gândind,
Plin de râsuri, de iubire,
La suppușii mei venind.
Zăresc, văz așa copilă,
Abia seama i-am luat,
Când mă aflu fără milă
Tot dodată desarmat.
Norocu gândea să poată,
Ca, prin ea meșteșugind,
Să mă-njuge-n veci subt roată;
D-abia am scăpat fugind.
Prin păduri coprins de frică,
Alerg, stau, mă uit, ascult;
Mă tem când o frunză pică;
Deșii mărăcini m-au zmult.
Când mi se părea d-aproape
Că vrăjmașul m-a sosit,
Nezburând, adesea-n groape
Sărind, eu cădeam zdrobit.
A ta bună priimire
C-am scăpat m-a-ncredințat,
Și d-a lui nelegiuire
C-altu nu e vinovat.
Aș zbura d-aș avea stare,
La maică, la dumnezei;
De rușine mi se pare
Că n-o să-i mai văz pe ei!
Resplătirea îmi aprinde
Jeratic nestins în pept,
Și mirare mă coprinde,
Eu atât, cum mai aștept!
Biruirea mea în grabă
A putut a mă slăbi;
Dar din stare cât mai slabă
Mai curând poci m-întări.
Acum voi să se arate
D-am putere eu sau nu,
Ori sunt legile schimbate
După cum norocul vru”.
Mișcare puțină face,
Stă, ș-îl văz iar se mișcând;
Filomel-atunci, când tace,
Când iar s-aude cântând.
Ea îi simte-ntâi puterea,
Și cu glas petrecător
Tuturor apropierea
Spune-a dulcelui amor.
Cu ea mii de păsărele
Se unesc concertuind;
Și deodată lună, stele,
De tot fața-și perd albind.
Saltă-n sus, pe lângă focuri
Călător și ciobănaș;
Preresună-n multe locuri
Dulce glas de flueraș.
Toate se deștept, simt, cere
Magnetul însuflețit
Ce va prin împărechere
Sufletul a fi-ndoit.
Se deștept cele-nsoțite
Spre-a-nălța slavă l-Amor;
Ne-nsoțite, despărțite,
Spre-a jăli cel mai trist dor.
Aurora se coboară
Din brațele lui Titon
Veselă și rumeoară
Fără teamă de vrun zvon.
P-a ei cale semănată
De trandafiri vii la feți
Vine, porți deschide-ndată
Zâmbitoarei dimineți.
Focurile-și respândește
Noaptea lor se suppuind,
Norii toți îi aurește
Viața firei înnoind.
Bășicuțele de roă
Ce pe iarbă strălucesc
Câmpului dau zmalturi nuoă,
Florile l-înveselesc.
De miroase îmmulțite
Balsam viu din ele dând,
Zefir dulci suflări trimite
Ici și colo se jucând.
Arătorul ce silește
Boii săi cei grei la pas
Cântând spune ce dorește
Tare răsun-al lui glas.
Plăcute zbierări de turme,
Aerul îl umple tot;
Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.
Călușaoa d-altă parte,
Lor respunde nichezând;
Ecco prelungind în parte,
Al ei glas tot s-înălțând.
Ochiului s-arăt grămadă
Turnuri, case, vii, grădini,
Munți verzi, munți d-o zăpadă
Lucitoare fiind plini.
Ducând apă cânt fetițe.
Mai încolo lângă oi,
Spun, ca ele ciobănițe
Că sunt bine câți sunt doi.
Ecco prea cu îngrijire
Al lor cântec rescântând,
Drag îl duce la simțire
Și desmiardă orice gând.
Rândurele zbor s-întrece,
C-o aripă răzuesc
Unda, ce-și torn pe trup rece,
Recorite s-întăresc.
Face fluturi mii să zboare,
Cum va zefiraș ușor;
Albini fac din floare-n floare
Furtișag nestricător.
Se înalță cu mândrie
Soarele pre răsărit,
Toate lui cu bucurie
Pe loc închinări trimit.
Prin armonie nespusă
De acord unsunător;
Firea e-n mișcare pusă;
Orice ton resun-amor!!
Înlățită mi-e simțirea
Acum simț deosebit,
Simțind văz deosebirea
De simțit și de simțit.
Sângele mi s-înnoește,
Mințile mi se desleg,
Orice glas mie-mi vorbește,
Orice ton eu înțeleg.
Vinele repede-mi bate,
Firei voi să dau respuns,
La simțirile-nălțate
Al meu glas e neajuns.
Dar mi-e inima deschisă
Ș-în lăuntru ei văzut,
Spune cu o mută zisă
Că ce simț mi-e prea plăcut!
Ajung ca în aromire,
De plăcere îmbătat,
Când d-Amor cu o zâmbire
Ca din vis sunt deșteptat.
-„Tinere iubite! -mi zice,
Destul, te cunosc acum;
De tine acum ferice,
Acum calci pe al meu drum!
Calcă cu statornicie,
Rabdă tot neostenit,
Ș-orice întâmplare vie
Nu fi desnădejduit!
Ce ai mai scump, mai sfânt, mai mare
Legăminte omenești;
Gând, păreri, încredințare,
Toate să mi le jertfești!”

Glasul Poporului Sub Despotism

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Răscoală-te, inima mea, din a răbdării boală!
Grozav, grozav ai suferit, grozavă te răscoală!
Să tremure, să tremure cumplita tiranie:
Zdrobită azi în pulbere, pe loc să nu mai fie!
Ființa ei și numele în iad să se coboare!
Și-ai ei prieteni mult huliți ca ea să se doboare!
Drept îndreptând oricare drept poporu-n are pată;
Minte-nțeleaptă mintea lui prin fapte se arată.
Ai libertății fii sunt toți sub steagu-i câți se-adună,
Toți robii își rup fiarele! Toți bunii s-împreună.
Poporu-ncrede cârmele-i la fiii ce-și alege.
Când dă pedeapsă groaznică la fiii făr’ de lege.
Să tremure! să tremure cumplita tiranie!
Zdrobit va fi cine-o-ndrăzni gând de tiran să-i vie.

La Expresia Fizionomiei Unei Fetițe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Căutarea-ți vrea război, / Zâmbirea-ți cere pace! / Și să mă bat cu tine voi, ... →

La Mincinosul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Tu, ce pui cucul în colivie
Și-l faci și iarna de cântă ție,
Tu îmblânzești lei și orice fiară,
O-njugi la caru-ți, și ea nu zbeară;
Vel-mincinoase boier preamare!
Preț adevărul te juri că n-are?!

Stante la Liszt

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I
Cum va-ndrăzni poetul
Să cercete să te cânte,
Ș-a-ți nemeri portretul
Văpsele să frământe?.
II
Când însuți ți-ești cântarea,
Zugravu și sculptoru,
În inimi sapi mirarea
Și lauda-ți și-amoru?.
III
Dar lumea ce te știe
Mult să se-nveselească!
Talentu-ți se descrie
Prin limba românească:.
IV
Acum l-a ei rostire
Dă adevăru biru;
Prin a virtute-ți fire,
Tu Liszt, cânți cu claviru.
V
Tu cânți ca melodia
De glas, susur, murmură,
Tu cânți ca armonia
De stele, de natură.
VI
Tu cânți și ca lumina,
Ca fulgeru, ca tunet;
Cânți d-aure, zefiri lina
Suflare și răsunet.
VII
Tu cânți ca libertatea
În inimi împilate;
C-amoru, ca dreptatea
Cânți; răni sunt alinate.
VIII
Tot tonu-ți din simțire
Românul nu-și mai scoate;
A ta întipărire
El a uita nu poate.
IX
Adu-ți și tu aminte.
Oriund-ei fi ferice,
D-aceste dragi cuvinte,
Ce dragostea-i îți zice.

Adevărata Iubire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Din ceasul-n care te-am văzut,
Nu am odihnă nici minut,
Și nicăiri nu găsesc loc
Să dau astâmpăr l-așa foc,
Plec grabnic, când voiesc să șăz,
Când voi să plec, atunci m-așăz.
Deștept sunt, dorm, aievea-n vis
Chipul tău stă-nainte-mi scris!
Cu orice om mă întâlnesc,
Întâi de tine-oi să-i vorbesc,
Oricum simț bine, ori simț rău,
Spui, cer, chem, cânt numele tău.
Dar când te-ntâmpin undeva,
Râz, plâng, încep a tremura,
Și gata fi prea vorbitor,
Vrând mil’ a-ți cere l-al meu dor,
Când sunt aproape s-îndrăznesc,
Cuvântul-mi piere, amuțesc.

Buna Vestire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Îmbărbătați-vă, români! Vă îndreptați greșala,
Acestor Table voi urmați și lepădați sfiala;
D-întâi temeiuri, Legea aveți și-întreaga moștenire
De nume, fapte de români și a Patriei iubire.
Oricare om veți auzi, ce către voi vorbește
Cu-al maicei voastre dulce glas răspundeți-i frățește,
Prea nobil este orice rang de orice stăpânire,
Dar toți românii sunt datori nobili a fi din fire.
Iubiți mărirea de români, cinstiți acest sfânt nume,
Și a-l cinsti îndatorați prin fapte mari pre lume,
De neamuri câte sunt greșeli vedeți în istorie,
De nedreptate vă feriți, de lene, de mândrie,
Pravili temeinice clădiți, fiți Bruți spre a le ține,
Ciceroni și Coriolani având, păstrați-i bine.
Voi duh aveți curând să fiți orice, puind silință,
D-ostași, plugași și învățați acum e trebuință,
Trei căpetenii d-aste stări ținând oblăduirea.
Pre toți ca mădulari d-un trup să-i poarte-n veci unirea,
Ostașu făr’ a fi semeț, să simtă bucuria,
Când a lui sânge șiruind câștigă bătălia,
Plugașu nu pentru câștig, ci pentru cinstea mare,
Că și-a hrănit mulți frați ai săi, verse cu drag sudoare,
Iar învățatul e dator să dea poveți la toate,
Și-a fi-nvățat desăvârșit, iar nu pe jumătate;
El fie tot răspunzător, el aibă îngrijire
De-a fi-ntre câte trele stări unire și iubire,
Urâți și numele de lux, de jaf, de tiranie
Și cel de aur veac la voi îndată o să vie.