Florian Pittis – Versuri.pro

Vânare De Vânt

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Vânare de vânt
Câte drumuri un om ar avea de făcut,
Până să se considere OM?
Câte mări pescărușii mai au de văzut,
Pân-ajung la nisip pentru somn?
Câte bombe vor mai sfârteca mii de vieți,
Până să le interzicem pe veci?
Răspunsul prieteni e vânare de vânt,
Răspunsul-i vânare de vânt.
Câți ani poate un munte în lume trăi,
Până marea să-l spele-ntr-o zi?
Și câți ani oamenii pot viețui,
Până liberi permis le va fi?
Răspunsul prieteni e vânare de vânt,
Răspunsul-i vânare de vânt.
De câte ori omu-n sus va privi,
Până cerul să-l vadă-ndeajuns?
Și câte urechi necesare-i vor fi,
Ca s-audă al lumilor plâns?
Câți mai au de murit ca s-aflăm în sfârșit,
Că oameni prea mulți au murit?
Răspunsul prieteni e vânare de vânt,
Răspunsul-i vânare de vânt.

Celelalte Cuvinte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ca un păienjeniș tăcerea se întinde prin unghere
Câteva raze mai clipesc stinghere prin unghere
Și iată visul vine pe furiș
Și intră în odaia mea tiptil ca un copil
Pe la fereastră
Ca un bătrân cântând din flaut
Trece vântul rece
Cu atâtea vise în traista lui albastră
Tăcere, ochii zilei s-au închis
În seara asta ce mai spui tu vis?
Te ascult vorbește-mi dar încet, încet și mult
Și vorba ta să semene tăcere prin unghere

Sunt Tânăr, Doamnă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost
și ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aș putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înflorește și doar uitarea plânge.
Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am așezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aș mânca, sătul
nu m-aș încăpea încă în pielea mea de tigru.
Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
și vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet și stele în os
și să dezmint zăpada pierdut în piureta.
Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă țin
chiar de ating pământul pe aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând printr-însa bunicile și unchii.
Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
ori cât mi-ai spune, timpul nu-și ascute gheara
deși arcași ceții spre mine își reped
săgețile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!

Ultima Scrisoare (feat. #error#)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ultima scrisoare.
Sfârșitul a venit fără de veste
Ești fericită? Văd că porți inel
Am înțeles, voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o formă
Cunosc însemnătatea ei deplin
Știu, voi aveți în viață altă normă
Eu, însă-n fața normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
Mai mult în drumul tău nu am să ies
Nu-ți fac reproșuri, nu ești vinovată
Și n-am să spun că nu mai înțeleg.
A fost desigur numai o greșeală
Putea să fie mult – nimic n-a fost.
În veșnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.
Și totuși, totuși, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumina-n noaptea mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus, magic
Pe frageda ființă-a ta de lut,
Sună în mine murmurul pelagic,
Al sfintelor creații de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalță
Statuia de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalță
Și-ngenunchiate rânduri, submisiv.
La soclul tău dumnezeiesc așteaptă
Să le întinzi cu zâmbet liniștit
Spre sărutare adorată dreaptă
‘Nainte de-a se șterge-n infinit.
O! de-a fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză, auroră
De neînțeles, de nedescris.
Ireversibil s-a încheiat povestea
Și nici nu știu de ai să mai citești
Din întâmplare rândurile-acestea
În care aș vrea să fii ce nu mai ești.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aș fi putut să spun: Ești ca oricare,
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De- de ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindește beat de pofte tăul
Ce-l ține, candid, amintirea mea.
Vei fi acolo pururi neîntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvânt
Și lumea n-o să știe niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubita, ca-ntr-un colț de cer,
O stea de seară blândă și senină.
Iar când viața va fi rea cu tine,
Când au să te împroaște cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine
Vom fi acolo, singuri, amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi,
În dulcea lor cadență legănată
Te vei simți ca-n visul tău dintâi.
Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Iar de va fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-aș zbate-ngrozitor în tarna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

Nastratin Hogea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nastratin Hogea odată fiind la o nuntă chemat
Se duse în haine simple ca sărac biet îmbrăcat
Nuntașii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga
Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga
Și după ce așezară la masă pe toți frumos
Îl puseră și pe dânsul, în colțul mesei de jos.
Nastratin văzând aceasta, se sculă,
În grabă alergă și pe un al său prieten să-i dea hainele-l rugă
Și cu hainele acelea se îmbrăca galant, pe loc
Puse și o blană asupra cu postav roșu, de foc
Și așa mergând el iarăși la nunta ce-a fost chemat
Cum îl văzură nuntașii cu cinste l-a întâmpinat:
Poftim, poftim, poftim Hoge Efendi, către dânsul tot zicând
L-a pus tocma’n fruntea mesei, fiecare loc făcând
El dacă șezu la masă și-a întins mâneca în vas, zicând:
Poftim, poftim, blană mănâncă, ce e mai gras..
Îl întrebară nuntașii, Hoge Efendi, zicând
Pentru ce-o faci aceasta și întingi mâneca mâncând,
Pentru că el le răspunse:
Eu când am venit cu hainele cele proaste nimeni nu m-a cinstit
Iar când am dat Buna ziua, abia mi-a zis mulțumim
Iară cum veni cu acestea, toți mi-au zis:
Poftim, poftim; de aceea și eu blana să mănânce o poftesc,
Căci văz toți privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc!