Firdousi – Versuri.pro

99 (103) Kei Kavus Sohrab Fu Ucis de Rostam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Își legară încă o dată telegarii între stânci,
și tot răul lor purcese-a se-mplini. Când soarta rea
își arată dușmănia, chiar și cremenea atunci
se înmoaie precum ceara. Și-ncepură-a se lupta
și mi se-nșfăcară iarăși unul pe-altul de curea.
Ai fi zis că însuși cerul cel măreț în acea zi
nimici puterea mâinii peste seamă a lui Sohrab.
Mâniat, Rostam întinse mâinile și înhăță
capul, brațele acestui crocodil înverșunat,
și-i încovoie spinarea tânărului pahlivan.
Ceasul morții îi sosise lui Sohrab, și trupul său
n-avea pic de vlagă-n vine. Rostam, ca un leu turbat,
îl izbi-n țărână; însă știind că Sohrab n-o sta
multă vreme subt el, trase iute dintru teaca sa
spada și străpunse pieptul leului cel temător.
Ori de câte ori de sânge vei simți că ești setos
și-ți vei pângări jungherul lucitor, ursita rea,
ea la rându-i pizmui-va sângele din trupul tău,
și fiece fir din perii tăi se va schimba-n jungher!
Sohrab răsucit mai scoase un oftat adânc simțind
că mult n-o să mai gândească nici la bine, nici la rău.
Spre Rostam grăi: „Aceasta-i numai din greșeala mea;
și doar neagra mea ursită-n mână cheia ți-a-nmânat
de la poarta morții mele. De-asta nici o vină n-ai;
numai bolta cea albastră-a cerului m-a înălțat
și de tânăr mă doboară. Tinerețea mea va fi
pentru gloată o pricină de batjocură și râs,
fiindcă nalta mea statură, astfel fu zvârlită-n colb.
Mi-a spus maică-mea anume după care semne doar
recunoaște-voi pe tata, și-acest simțământ duios
pentru el, m-a dus la moarte. L-am cătat, să-l văd la chip,
viața mi-am jertfit în dorul de-al găsi pe tata. Vai!
truda mea a fost de-a surda! Acum chiar de te-ai schimba
într-un peștișor din mare, chiar de-ai să te-ascunzi precum
noaptea-n vălul ei de bezne, și chiar stea de vei fugi
în puzderia de stele, Soarele strălucitor
îl va smulge de pe lume tata și m-o răzbuna
crud pe tine, când vedea-va cărămida că mi-i pat,
patul pentru vecinicie! Unul dintre cei aleși,
dintre cei semeți războinici dovedi-va lui Rostam
cum i-a fost ucis feciorul și-n țărână azvârlit,
ca o zdreanță, când pe tata-n lumea-ntreagă și-l căta”
L-ascultă Rostam și capul i se tulbură, din ochi
lumea îi pieri ca-n pâclă, trupul său slăbi încet,
vlaga-n vine i se stinse, la pământ se prăbuși,
mintea-l părăsi.. Pe urmă când se-aduse în simțiri,
scoase-un răcnet de durere și în deznădejdea lui
întrebă voinicul: „Spune cam ce semne-avea Rostam?
Fie numele să-i piară dintre numele-ălor mari!
Căci eu sunt Rostam! Pieri-mi-ar numele, ca bietul Zal
al lui Sam să se așeze-n colb să plângă moartea mea!”.
Notă informativă:
Zal- Adică Destan, taica-său.
Răcnete stârni din pieptu-i, sânge-n vine-i clocoti,
și din cap își smulse părul și boci. Și când Sohrab
îl văzu în starea asta pe Rostam, se prăbuși
în leșin pierzând simțirea; și gemu: „Dacă-i așa,
dacă ești Rostam, tu însuți nebunește m-ai ucis,
îmbătat de firea-ți crudă. Vrut-am eu în fel și chip
pașnic să te-aduc la pace, dar în tine n-am găsit
nici o umbră de pornire spre ceva duios. Acum
platoșa-mi dezleagă-ndată, vezi-mi trupul dezgolit
cum lucește.. Când la poartă răsunară trâmbițe,
maică-mea dădu năvală cu obrajii-mpurpurați
de al lacrimilor sânge. Inima-i se strânse-n piept
doar la gândul despărțirii, și-mi legă aici pe braț
un onix:
E-o amintire, zise, de la tatăl tău;
Să-l păstrezi și-adu-ți aminte de el când va fi sosit
vremea de folos să-ți fie.
Dar, vezi, nu mi-a folosit
decât prea târziu, căci lupta avu loc fiul, vai!
a pierit aici subt ochii părintești..
Atunci Rostam
platoșa descopciindu-i, își văzu onixul vechi;
haine de pe trup rupându-și, sfâșâindu-și pieptul gol:
„O, tu, cel răpus de mâna-mi! Tu, cel care ești vestit
în atâtea țări și neamuri!” Scoase bocete prelungi,
păru-și smulse, și pe creştet pulbere își presără,
își scăldă obrajii-n lacrimi. Și Sohrab îi spune: „Nu,
nici un leac nu mai ajută, nu mai lăcrima de-acum!
La ce-ți mai slujește, oare, singur dacă te omori?
Ceea ce acum e faptă, trebuia înfăptuit..”
Când strălucitorul Astru părăsi boltitul cer,
fără ca Rostam să vină-n tabără de prin deșert,
douăzeci de mari războinici veghetori porniră-n trap
să mai vadă ce se-ntâmplă pe cel câmp de înfruntări.
și găsiră în picioare cei doi cai mânjiți de colb,
iar despre Rostam nici urmă.. Și văzând că bravul lor
cel cu trup cât elefantul nu-i în scări pe telegar,
nici pe câmpul răzbunării, mort de-acuma l-au crezut;
și-atunci capetele-acestor mai-mari tulburatu-s-au.
Se zoriră pe Kei Kavus să-l vestească năpristan
căci de astăzi al puterii tron pierdut-a pe Rostam.
Toată oastea scoase-un răcnet, lumea-ntreagă amuți.
Kavus porunci să sune trimbițele și prelung
tâmpinele duruiră, și Tus, capu-ntregii oști,
lângă tron veni și șahul zise către-ai săi viteji:
„Grabnic plece o cămilă spre cel loc însângerat,
pentru-a ști ce săvârșit-a Sohrab; căci va trebui
crunt să plângem noi Iranul, dacă s-o adeveri
vestea-aceasta-ntunecată. Cine dintre voi, persani,
va-ndrăzni să deie pieptul cu Sohrab, dacă Rostam
este mort? Atunci, olaltă, trebui-va pe Sohrab
să-l izbim, ca niciodată să nu mai răsară viu
pe-acest câmp de bătălie!”.
Zgomote când auzi
de prin tabără, acestea zise Sohrab lui Rostam:
„Viața-mi când acum se duce, soarta s-o schimba la tiurci;
dovedește-mi duioșie și împiedică-l pe șah
împotriva lor să-și mâne oastea mare, căci vei ști:
dar încrederea în mine la război i-a ațâțat
de-au pornit peste hotare să ajungă în Iran.
Multă vreme le-am spus vorbe minunate și le-am dat
tuturor nădejdi depline că avea-vor tot ce vor.
Cum puteam să știu atuncea, o, slăvitule viteaz,
că de-a tatălui meu mână voi pieri..? Neliniștiți
nu ar trebui să fie la întoarcere; spre tiurci
zvârle-ți doar priviri blajine. Peste tot pe unde-am fost,
din această cetățuie un ostatic am ținut,
bravul ce l-am prins în lațul azvârlitului arcan.
I-am pus grabnic întrebarea cum să mi te recunosc,
căci icoana ta naintea ochilor îmi strălucea;
însă gura lui într-una n-a-ndrugat decât minciuni,
dar a lui este greșeala că un loc ce-i hărăzii
gol rămase; cuvântarea-i visul mi l-a spulberat,
și a zilei strălucire pentru mine s-a cernit.
Cercetează-i pe iranieni și-ntre ei îl vei afla,
și nu-ți pese dacă viața-i smulsă-o fi din rădăcini.
Semnele pe care mama mi le-a arătat cândva,
le-am văzut însă crezare ochilor eu nu le-am dat.
Soarta scrisă mi-i pe creștet și a trebuit să mor
de-a părintelui meu mână. Ca un fulger am venit
și mă risipesc ca vântul; poate că te-oi întâlni
fericit acolo-n ceruri..”
Lui Rostam de-atâta chin
îi pierise răsuflarea; inima-și simți arzând,
ochii i-notau în lacrimi; iute-ncălecă pe Rakș
cel cu fulgerul asemeni. Pieptul plin de sânge-aprins,
zguduit de-adânci suspine, merse-n fața taberei,
și amar striga sărmanul covârșit în cugetu-i
de durere și de zbucium și de ceea ce făcu..
Notă informativă :.
cei hărăzii gol rămase – Adică e vina lui Hedjir că nu
s-a bucurat de binefacerile promise de Sohrab,
dacă i l-ar fi arătat pe tatăl său, Rostam.
Când oștenii îl văzură, își plecară fruntea-n colb;
Cerului îi mulțumiră că Rostam se-ntoarse viu
din cel câmp de înfruntare; dar văzându-i colbuit
capul, sfâșiat veșmântul, pieptul gol și-nsângerat,
laolaltă-l întrebară ce anume s-a-ntâmplat
și ce-i tulbură atâta inima. Le povesti
despre groaznica-ntâmplare și de mândrul său fecior
doborât de el.. Atuncea el și oastea-i la un loc
izbucniră într-un jalet și iar mintea-l părăsi
pe Rostam. Acesta spuse celor căpetenii mari:
„Zice-s-ar că mie astăzi îmi lipsește duh și trup.
Bine-ar fi din voi nici unul să nu-i bată pe cei tiurci,
că-i destul de mare răul săvârșit de mine azi.”
Zevare veni aproape de Rostam, având pe el
zdrențe de veșminte rupte, pieptu-n unghii sfâșiat.
Când Rostam pe al său frate-l văzu astfel, îngână
tot ce-i glăsuise fiul doborât, adăugând:
„Rău mă căinez de fapta-mi, mă adastă-osândă grea.
Eu, nemernicul, bătrânul, am ucis odrasla mea;
smuls-am trunchi și rădăcină cu acest măreț vlăstar.
Pieptu-i însu-mi despicat-am. Iar încovoiatul Cer
va să-l plângă pe vecie.” și-i trimise lui Human
o poruncă „De-acum spada răzbunării-n teaca ei
să rămână. Peste oaste căpetenie-ai rămas,
grijă ai de ea și ochii nu-i închide nici în somn.
Cât privește despre mine, nu vreau să te mai înfrunt,
și de astăzi înainte nici nu vreau să te mai văd:
tu ascuns-ai adevărul lui Sohrab, feciorul meu,
fiindcă rea iți este firea; cu un fier încins în foc
sufletul mi-ai ars și ochii!”
Pahlivanul Tahamtan
zise fratelui acestea: „O, războinice vestit,
duh străluminat, urmează-l pân’ la Oxus pe Human,
și zor nu da nimănuia.” Zevare plecă pe loc,
lui Human ducându-i vorba pahlivanului mâhnit.
Bravul Human ce-l deprinse pe Sohrab de-a se lupta
în cumplitele războaie, îi răspunse lui Rostam:.
Notă informativă:
Tahamtan – celălat nume al lui Rostam.
Oxus – fluviu la hotarul Indiei.
„El, Hedjir gâlcevitorul și răuvoitorul, el
a ținut ascunsă taina ce-o căta feciorul tău.
L-a-ntrebat Sohrab de semne după care ar putea
tatăl să și-l recunoască, dar Hedjir l-a amăgit,
cugetu-i ținând în beznă. Prin nelegiuirea sa
ne-a adus nenorocirea asta, și va trebui
să-i tai capul!..”. Se întoarse Zevare și lui Rostam
îi grăi de Human, oastea-i, și de ticălosu-acel
de Hedjir răuvoitorul, ce-l ucise pe Sohrab..
Rostam ascultând acestea se întărâtă, că-n ochi
lumea i se-ntunecase; și de-acolo de pe câmp,
la Hedjir în goană-ajunse zguduindu-l rău de piept
și izbindu-l, scurt, de țărnă, trase-un lucitor jungher
vrând să-i taie căpătâna. Dar cei mari descălecând
îndurare îi cerșiră, pe Hedjir smulgându-l
ei de la poarta mortii sale..
Câtva timp trecând astfel,
Rostam lîngă fiu și-ntoarse bietul suflet sângerând;
cei mari, Tus, Gudarz, Kostaham, îl urmară-n trist alai;
bravii toți năltară glasul căutând spre Cel-de-Sus,
El să-l sprijine pe-un tată și să-i vină-n ajutor
chinul, zbuciumul din suflet să și-l poată birui.
Rostam înșfăcă jungherul însuși spre a-și despărți
de trup capul cel nemernic; se-azvîrliră-asupra lui
toti cei mari și de sub pleoape lăcrimară sânge cald,
si Gudarz acestea-i zise: „La ce-ți mai ajută-acum
lumea s-o prefaci în pulberi? Chiar rănind o sută inși,
ce-alinare vei aduce falnicului tău fecior?
Dacă viată să trăiască mai avea pe-acest pământ,
ar mai fi trăit, cu el mai trăiai și tu;
și de-a trebuit feciorul tău să plece de aici,
cugetă că nu e vecinic nimeni pe acest pământ.
Toți suntem a Morții pradă, fie că purtăm pe cap
drept podoabă-o diademă sau o chivără de fier.
La soroc, iți dai sfârșitul; după viață ce va fi,
nimenea nu știe încă. Cine, preamărit Rostam,
e scutit de grija Morții? Drumul, fie lung sau scurt,
ce-l va face-n urma noastră Moartea, pas cu pas, pândind,
s-o sfârși când ne-o ajunge și când fi-vom nimiciți!”

69 (14) Fereidun. Izbirea Lui Kakui, Nepotul Lui Zohhak

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Astfel Manucehr şi Karen cuvântară înde-ei,
când un şuier lung de surle şi de trimbiţe zbucni
de sub corturile mîndre; aerul se preschimbă
la culoare în funinge şi pământu-n abanos
de-atât colb ce-l înălţase călăreţii galopând,
şi-atât sunet de ţimbale. Ai fi zis că fierul mort
are-n carnea lui viaţă, şi că orice buzdugan
şi-orice lance are-o limbă; şi de pretutindenea
strigătele lor de luptă se-nălţară, şi izbiri
crâncene (primite, date) şi văzduhul se-ndesi
de săgeţi într-aripate, ca aripa fremătând
şoimului semeţ din umăr! Şi viteji, câte cincizeci,
spada lor strângând în mînă, se răciseră încet
sângele pierzând din vine, sânge-n picături căzu
din întunecata pâclă Ai fi zis despre pământ
că ar vrea să se răscoale-n valuri, clocotit suind
dincolo de bolta-albastră şi de albia-i de-azur!..
Kakui, brav cap-de-oaste, scoase-un răcnet şi ţâşni
ca un div în bătălie; dintre rânduri Manucehr
se porni stringindu-şi spada indiană. Amândoi
scoaseră deodat un urlet care munţii-i spulberă
şi-oştile se clătinară! Ai fi zis de amândoi
că erau ca elefanţii cei sălbatici şi-ndârjiţi;
braţe-şi desfăceau a luptă, mijlocul lor bine-ncins
Kakui zvârli o spangă-n cingătoarea şahului,
şi cea chivără de-oţele de la Rum zvâcni pe cap;
spanga sfâşiase ochiul zalelor pe cingători,
fierul dezgolise pielea. Şahul spada-şi fulgeră-n
gâtu-arabului spărgându-i platoşa cea grea pe trup;
astfel se-nfruntară bravii până Soarele-n amiaz
ce străluminează lumea, drept în creştet le luci;
unul pe-altul se-nşfăcară ca doi tigri învrăjbiți,
şi sub tălpi germând ţărâna-n sânge mi se plămădi.
Pe măsură ce în zare Soarele se scoborî
şi se scufundă pe trepte, Manucehr simţi crescând
dinlăuntru-i, rece, groaza — strânse calu-ntre genunchi,
mâna-ntinse înşfăcându-l cu dispreţ pe Kakui
de sub cingători, săltându-i trupul ca de elefant,
îl trânti-n ţărina caldă, şi-i străpunse largul piept
cu albastrul spadei sale. Astfel fu acest arab
risipit in vânt de setea-i înfocată de-a lupta.
Mumă-sa îl zămislise pentru o ursită rea.
Cronica Şahilor

Goștasb, Zardost Apăru și Goștasb Îi Îmbrățișă Credința

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și-astfel mai trecu o vreme, când deodată răsări
din pământ — un pom în curtea lui Goștasb, și se-nălță
până-i adumbri seraiul — pom vânjos în rădăcini,
trunchi și ramuri fără număr; frunzele-i șopteau povețe,
roadele-i dădeau lumină. Pomu-acesta fiind om
și purtând asemeni roade, oare, mai putea muri..?
Binecuvântate fost-au urmele și pașii săi,
Zardoșt i s-a spus pe nume: el ucise pe-Ahriman
care-i răul de pe lume. Zise șahului Goștasb:
„Prooroc sunt, călăuza ta spre bunul Dumnezeu!”
Și-apoi un vas aduse plin cu foc și agrăi:.
Notă informativă
Zardoșt, Zoroastru, – întemeietorul religiei mazdeiste
după preceptele căreia credincioșii adoră focul.
„L-am adus din rai spune Domnul lumii: Să primești,
legea mea! Privește cerul și pământul: le-am zidit
fără-argilă, fără apă și privește-le din nou
să vezi cum le e zidirea. Cugetă cine-ar putea
să zidească-asemeni lucruri, decât eu, al lumii Domn.
Dacă recunoști că lumea asta am zidit-o eu,
Ziditor atunci îmi spune. Ia de la trimisul meu
buna-i lege și învață drumul și credința sa,
grijă ai să faci ce-ți spune, și alege-ți călăuz
înțelegerea și-arată-i lumii c-o disprețuiești.
Și învață-adevărata lege plină de-adevăr,
căci domnia-i doar o vorbă când credință n-are-n ea.
Și când buna-nvățătură bunul șah i-o ascultă,
calea-adevărată-alese și adevăratul crez;
și Zarir, șoimanu-i frate norocos ce-ți dobora
elefanții cei mai groaznici, și bătrânul șahinșah
Lorasb care se trăsese-n sihăstria lui la Balkh,
fiindcă-n inima-i rănită lumea-amară o găsi,
și-n sfârșit și căpetenii, și puternici, și-nvățați,
și vraci, și bravii — se-adunară lângă șah,
se încinseră cu koşti noua lege-mbrățișând.
Marele Goștasb pe tronu-i se urcă și-mpinse oști
către patru zări de zare; și trimise și mubezi
să cutreiere pământul; după lege ctitori temple
mari de flăcări sfinte. și-ntocmi întâiul foc
lucitor din Mihr, privește-l luminând atâtea țări.
Și avea un mândru chipreș chiar din paradis adus;
Goștasb dinaintea porții templului îl răsădi,
și pe trunchiu-i verde scrise că Goștasb îmbrățișă
dreapta lege luând martor pe-acest mândru chiparos,
și-astfel răspândi credința dată de Acel-de-Sus.
După câțiva ani copacul tânăr, an de an, crescu,
și ajunse-atât de mare încât trunchiu-i nu puteai
să-l cuprinzi nici cu arcanul! Din belșug când lăstări
și-ngroșă înalte ramuri, împrejuru-i, naltul șah
ctitorii din temelie un serai înalt și larg
tot de câte patru-ori zece coți, la care începând
de la temelii nu puse strop de apă și de lut.
Nota explicativă:
Lorasb, tatăl lui Gostasb, căruia i-a dat tronul
sihăstrindu-se într-un templu din Balkh.
Kosti, – un brâu încins în semn de luptă
de către adoratorii focului.
Și zidi o sală-naltă căptușită-n aur roș,
cu pereți de-argint, podeaua din bucăți de chihlimbar;
puse să se taie-n piatră: șahul legendar Geamșid
Soarele slăvind și Luna, și de-asemeni Fereidun
mânuindu-și buzduganul-cap-de-bou, și dăltui
toate chipurile-alese. Ian privește că nicicând
nimenea n-a dat dovadă de putere precum el!
Măre, când seraiul ăsta de-aur fost-au făurit
în întreaga-i frumusețe, șahu-ntregului pământ
încrustă pe toți pereții pietre scumpe-nconjurând
ctitorirea-n cingătoare de oțel și și-o făcu
locuință. Și trimise pretutindeni ăst răvaș:
„Unde-n lume se mai află ceva asemănător
chiparosului din Kișmer? Domnul mi l-a fost trimis
de prin paradis și-anume mă făcu să glăsuiesc
că din locul ăsta-n ceruri voi intra în paradis.
Și-acum voi ce ascultare sfaturilor mele dați,
hai, veniți sub chiparosul care crește în Kișmer;
băteți drumul de lumină care duce spre Zardoșt,
și-nturnați-vă privirea de la idoli din Kitai!
Toți în koşti vă încingeți pentru șahul persian
și întru a lui cinstire; dați uitării datini vechi,
odihniți-vă privireala umbra falnicului chiparos,
si-ndreptați-vă privirea către templul focului
după cum ne-a dat poruncă proorocul nost’ Zardoșt.”.
Notă explicativă
Firdousi descrie în alt capitol cum turcomanii
intrând în Balkh arseră palatul de aur, templul de foc
și cartea sacră, ZEND-AVESTA, iar „optzeci de magi
împreună cu Zoroastru stinseră cu singele lor focul templului”.
Cronica Șahilor

XV7 Goștasb Pasărea Simorgh Îi Arată Lui Rostam Mijlocul De Scăpare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Câteşitrei când se-nvoiră la ăst plan prea îndrăznet,
Zal, mai-marele, pe-un munte se urcă; de la serai
trei cătui cu foc adus-au cei trei inşi însoţitori
plini de temeri. Şi când vraciul se opri pe munte-n pisc,
trase-o pană dintr-un petec de brocart, şi ațâță
flacăra dintr-o cătuie, şi deasupra-acestui foc
arse-un capăt de la pană. Veghea-ntâia când trecu
din întunecata noapte, aerul se-nvârtoşă
într-un nour de-ntuneric. Cel simorgh privi din cer,
şi văzu cum luminează focu-aprins şi-alături Zal,
inimă însângerată de durere; pasărea
se apropie şi cercuri largi făcu, si-atuncea Zal
se sculă cu-nsotitorii săi tămâie fumegând,
pasărea-n mai multe rânduri el o binecuvântă.
Zal umplu cu mirodenii câteşitreile căţui
dinainte-i, înecându-şi fața-n sânge lăcrimând
din adâncu-i plin de zbucium. Zise pasărea simorgh:
„O, tu, şah, ce ai pe suflet de-ai nevoie de-acest fum?”
Zise Zal: „Nenorocirea-adusă de acei mârşăvi
şi de neam rău să-i lovească pe duşmanii mei haini!
Trupul lui Rostam cu pieptul ca de leu e vătămat,
şi picioru-mi împietrit e de-apăsarea-acestor griji
date de fecior; mi-i teamă, tremur pentru viața lui,
rănile acestea toate grele sunt cum nimenea
n-a văzut în lume-asemeni. Rakş, la fel, e ca şi mort,
zi şi noapte răsucindu-şi trupul de săgeti lovit.
De când în cuprinsul ăsta a venit Esfandiar
nu visează decât lupte; el nemulțumit fiind
de regatu-mi, de coroana-mi, de comorile-mi, ar vrea
roadele şi rădăcina arborelui meu din veac!”
Zgripţoroaica: „Pahlivane, inima nu ti-o mâhni
pentru-aceasta! Trebui-va să-l aduci aici pe Rakş
şi pe cel ce-mparte lumea.” Zal trimise la Rostam
o ştafetă să-l vestească: „Află-un mijloc să te scoli
pentru-o clipă şi poruncă dă de-asemeni şi pe Rakş
să-l aducă-aici îndată!”
Pasărea privi la răni
chibzuind cum să le-nchidă. Trase din viteazul trup
patru vârfuri de săgeată şi cu clonțu-i supse-ncet
sângele din răni; pe urmă c-o aripă le frecă,
şi Rostam numa-ntr-o clipă vlagă, viaţă, căpătă.
Pasărea simorgh îi zise: „Oblojeşte-aceste răni,
și-ai ş grije-o săptămână să nu le atingi cumva;
moaie-n lapte astă pană şi petrece-o peste răni.”
I se-aduse-apoi de-asemeni să-l tămăduie pe Rakş;
clontul şi-l trecu pe partea dreaptă-a telegarului
şi îi smulse şase vârfuri de săgeată din grumaz,
aşa fel că nici fărâmă de pe trupu-i nu mai fu
săgetată şi rănită, şi Rakş prinse-a necheza,
şi cel ce coroane-mparte râse când îl auzi.
Şi-atunci pasărea îi zise: „Brav cu trup-de-elefant,
mai măreţ decât măreţii de la Curte eşti; de ce
căutat-ai împotriva lui Esfandiar să lupţi,
bravul cel cu trup-ca-bronzul?” Îi dădu răspuns Rostam:
„Dacă nu-mi vorbea de lanţuri, inima nu-mi supăra;
dar îndur mai bine moartea decât să ajung de râs,
decât să mă las vreodată într-o bătălie-nvins!”
Pasărea simorgh îi spuse: „Nu, nici o ruşine nu-i
dacă fruntea pulberi dinaintea lui ţi-o pleci,
el, Esfandiar, doar este nenfricatul fiu de şah,
şi a şahilor mărire se-odihneşte pe-acest om
din neprihănită viţă. Dacă vrei cu mine-acum
să mi te-nvoieşti, de setea luptei te vei lepăda,
nu vei mai râvni deasupra lui Esfandiar să fii
pe cel câmp de bătălie, cuviincios, tu îi vei da
mâine plecăciune-adâncă, şi îi vei aduce-n dar,
drept ispaşă, trup şi suflet. Ceasul rău de l-a ajuns,
va dispreţui, fireşte, faptul că iertare-i ceri,
şi un mijloc de scăpare-ţi voi găsi, şi-am să-ţi înalţ
fruntea până sus la Soare!” Se înveseli Rostam
de cuvintele acestea, nu se mai înfricoşă
că va îndura ocara de-a fi-n fiare ferecat,
ci răspunse: „Niciodată nu mă voi abate eu
de la sfaturile tale, chiar şi când mă va ploua
un potop de spade-n creştet!” Zgripţoroaica zise iar:
„Din prietenie multă, taina cerului doresc
ţie doar să ţi-o dezvălui. Cel ce lui Esfandiar
sângele vărsa-va, pradă soartei rele va pica;
niciodată-aici pe lume oricât ar trăi de mult,
n-o să afle mântuire pentru chinuirile Iui;
n-o să poată să-şi păstreze nici comori: ursita rea
l-o urma în astă viaţă, şi când o va părăsi,
va găsi şi-n ceealaltă chinuri şi nenorociri;
de-ai luat tu hotărârea sfaturile să-mi urmezi,
vreau să mi te fac puternic pe duşman să ţi-l răpui;
te învăţ la noapte taina minunată şi-ţi închid
gura la urâte vorbe. Du-te, -ncalecă pe Rakş,
calul tău lucios, şi-apucă un jungher scânteietor!”
Rostam ascultând acestea, cingătoarea pe rărunchi
şi-o încinse şi-ntr-o clipă îl încălecă pe Rakş
galopînd până la mare. Văzu cum văzduhul tot
de simorgh se-nnegurează, şi descălecă pe ţărm.
Iute pasărea semeaţă din văzduhuri pogorî,
şi Rostam văzu un verde tamarind ce-şi adîncea
rădăcinile-n ţărână, pe când vârful până-n cer.
Vajnicul simorgh de-o creangă aninându-se, -arătă
lui Rostam uscată cale să ajungă lângă el;
o mireasmă-mbătătoare de mosc năvăli-mprejur;
pe Rostam chemă aproape şi cu aripa-i frecă
fruntea şi acestea-i zise : „Cel mai drept ram să-ţi alegi,
cel mai lung şi mai subţire. De-acest ram de tamarind
preschimbat într-o săgeată soarta lui Esfandiar
va s-atârne; deci tu pune pe nuiaua-aceasta preţ,
şi la foc îndreapt-o bine, cată şi-un vârf bun şi vechi
de săgeată, pene pune-i băţului şi-ăst vârf de fier,
iată mijlocul prin care va pieri Esfandiar!”
Îşi tăie Rostam o creangă din cel verde tamarind
şi plecă din ţărmul mării spre seraiu-i zimţuit;
călăuz îi fu simorghul, drept deasupra lui zburând
si zicându-i astfel: „Dacă, va veni Esfandiar
iar la luptă să te-aţâţe, glăsuieşte-i dulce, drept,
rugi smerite îi înalţă, nu gândi să-l amăgeşti ;
poate că-ndulci-va-şi graiul, poate îşi va aminti
vremea de odinioară; fiindcă de mai multe ori
lumea-ntreagă străbătut-ai înfruntând primejduiri
şi-oboseli, slujindu-ţi şahii. Dacă nu te va ierta,
dacă socoti-va-n sineşi că te poate înjosi,
atunci încordează-ţi arcul, si săgeata de nuia
ghiftuită-n vin ţi-o pune, şi-amândouă braţele
le aşează-n linie dreaptă către ochii lui ţintând,
precum face-un om cucernic tamarindul adorând
soarta va purta săgeata drept în ochii lui, în ochi
fiind partea lui mai slabă, dar să-ţi ţii mânia-n frâu.”
Pasărea-şi luă adio de la Zal şi-ntre aripi
îl imbrăţişă fierbinte, şi se avântă-n văzduh
mulţumită şi ferice. Rostam zboru-i urmărind,
foc aprinse, şi nuiaua o-ndreptă, o ghiftui
şi-o-mbătă cu vin; la capăt îi vârî fier ascuţit,
şi când gata fu săgeata, -i prinse penele, perechi.

92 Kei Kavus Povestea Lui Sohrab Preadoslovie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

S-ascultăm acum și lupta dintre Sohrab și Rostam;
ți-ai plecat, tăcut, urechea și la alte povestiri;
pleacă-ți-o și la aceasta. Plină e de-amarnic plâns,
biata-ți inimă plăpândă pe Rostam s-o mânie.
Dacă vine vântul rece, vântul prăvălind pe jos
o naramză mai nainte de-a se pârgui pe ram,
spune-vom de vânt că drept e, sau nedrept e, bun sau rău?
Dacă moartea ne e dată, de ce și nedreaptă-ar fi,
și de ce-ar stârni atâtea bocete și jăluiri?
Gândul tău nu va pătrunde taina-aceasta și nicicând
nu va dibui un mijloc să înlăture-acest văl.
Tu ajungi la poarta asta lacom, însă nimănui
poarta nu se va deschide. Dar de este-adevărat
că îți afli, după moarte, un mai nimerit lăcaș,
dacă trebui’ să te bucuri de odihna cea de veci
în cealaltă lume, -atuncea și cei tineri și cei bravi
trebuie să proslăvească moartea mai presus de-orice,
și să nu-și mai frece fruntea de țărână spre-a cerși
o viață cât mai lungă. Focul arde neînvins,
și-asta nu e de mirare; arde pururi când e-aprins,
la fel de firesc cum vechea rădăcină dă lăstar.
Suflul morții e asemeni unui foc mistuitor,
ce nu cruță nici pe tineri și nu cruță nici bătrâni.
De ce oare tinerețea s-ar mai bucura, când nu-i
bătrânețea doar pricina morții. Trebuie să pleci,
fără să-ntârzii, când Moartea mână-al soartei bidiviu.
Află că firesc așa e și nimic nu e nedrept;
recunoaște, de-ai credință, că și tânăr și bătrân
sunt la fel când fiecare la sorocu-i a ajuns.
Cu comorile credinței inima când ți-ai umplut,
mut, e bine-a te supune: ești al Domnului tău rob.
Dăruiește-te-n iubire înfocată și în rugi,
pregătește-te de ducă și-astfel n-o să te mai plângi
de ce-nfăptuit-a Domnul, dacă-n cuget n-ai vrun div.
Trecător prin lumea asta, poartă-mi-te-așa încât
doar răsplățile credinței după tine să le iei.
Și-acum vreau după-adevăru-adevărat să povestesc
lupta lui Sohrab cu însuși tatăl său, cum s-a-nfruntat.
Cronica Șahilor

97 Kei Kavus Afrasiab Trimise Două Căpetenii la Sohrab

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cineva aduse vestea lui Afrasiab zicând:
„Sohrab a împins pe mare o corabie de-a sa,
oaste mare adunându-şi împrejuru-i, şi-a-nălțat
fruntea precum chiparosu-n mijlocul unei livezi.
Încă îi miroase-a lapte gura de sugaci, şi-a luat
spada de oțel în mână şi săgețile le-a scos.
Lumea va neprihăni-o spada-n mână fulgerând,
şi acum o să-l izbească pe Kavus. Înconjurat
de-oaste multă, nu se teme de nimic. Dar pentru ce
aş lungi povestea-atâta? E deajuns să spun că el
vitejia şi-o arată mai presus de neamul său!”
Ascultând aceste vorbe-Afrasiab se-nveseli
şi zâmbi şi nu-şi ascunse mulțumirea lui de loc;
dintre ale oastei sale căpetenii şi viteji
îşi alese numai oameni din aceia ce-ndrăzneți
poartă grele buzdugane, bravi ca Human şi Barman
care nu se dau în lături, lei cu leii când se bat;
le încredinţă acestor căpetenii zece mii
de războinici, dintr-o oaste, cei mai buni, mai inimoşi.
Si le zise-apăi acestea: „Dacă-n taină veţi păstra
vicleşugul ce-l voi spune, soarta lumii-o hotărâţi.
Nu, nu trebuie ca tatăl să cunoască pe-al său fiu
îndrumat de înrudirea duhului şi-al firii-imbold.
Când vor sta ei faţă-n faţă, Rostam sigur va vroi
să purceadă bătălia, şi războinicul bătrân
poate că — mai ştii? — cădea-va omorât de-acest viteaz ;
în Iran atunci intra-vom, de Rostam pe veci scăpaţi,
şi vom face lumea-ngustă dinaintea lui Kavas;
mai apoi vom pune mâna într-o noapte pe Sohrab
şi-l vom face să-şi închidă ochii-n somnul cel mai lung.
Dacă va să fie-altminteri: Sohrab fiind omorât
de-a părintelui său mână, duhul bravului Rostam
mistui-se-va în chinuri!”
Cei doi pahlivani turani
plini de bănuieli plecară la Sohrab, duh luminos,
mai nainte trimiţându-i daruri vrednice de-un şah:
zece cai, zece catârce, unii înşăuaţi frumos,
altele cărând povară : de turcoaze, mândrul tron,
şi de chihlimbar, coroană care-n vârful ei purta
un mărgăritar, şi tronul trepte de ivoriu-avea.
Pahlivanii de asemeni aduceau şi un răvaş
preaînaltului războinic, plin de multe linguşiri
cât mai bine să-l încânte: „Dacă poţi să-ţi însuşeşti
tronu-Iranului, o lume va scăpa de dezbinări;
din hotarul nostru până în Iran e drumul scurt,
şi aceste trei meleaguri : Semangan, Iran, Turan
sunt ca unul. Oaste după trebuinţă îţi trimit;
urcă-te în tronu-acesta, pune-ţi o coroană-n cap.
De când lumea, niciodată, în Turan nu au mai fost
căpetenii pe măsura lui Human şi lui Barman;
ţi-l trimit să-ţi fie oaspeţi pentru câtva timp. De vrei
să porneşti război, aceştia laolaltă s-or lupta
şi or face ţărna-ngustă pentru toţi duşmanii tăi!”
Cam acesta e răvaşul şi acesta daru-adus
vrednic de un şah, pe caii şi catârii-mpovărați.
Iar Sohrab ce tronul lumii îl râvnea, aminte luând,
oastea şi-o urni şi tâmpini duruiră-asurzitor,
şi porni umplând pământul de vuirea-atâtor oşti.
Niciun duşman împotrivă-i nu stătu, fie c-a fost
leu ce sta să se repeadă-asupra lui sau crocodil.
El îşi duse oastea-n iureş prin Iran, şi-orice-ntâlni,
oameni şi cetăţi şi sate pârjoli, necraţător!.

XV5 Goștasb Rostam Fugi pe Culmea Unui Munte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Arcurile-și înșfacară și săgeți din lemn-de-plop,
și-atunci Soarele lucirea și-o pierdu; și foc țâșni
din săgeți cu lucii vârfuri; ei își încheiară-n copci
platoșele peste piepturi. Pieptul lui Esfandiar
se umflă de sânge-n clocot, și i se-ncruntară-adânc
și sprâncenele și chipul; când se apleca pe arc,
nimeni nu putea să-i scape; luând atunci un arc în mâini,
se umbri și mândrul Soare, puse și săgeți cu bold
de oțel ce trec prin zale ca prin cârpă. Aținti
șaizeci de săgeți și toate îl răniră pe Rostam
și pe Rakș, și-n vremea asta Esfandiar se roti
cerc, jurîmprejur de sine, și din iuțitele săgeți
trase de Rostam nici una nu-i făcu lui niciun rău,
și neputincios în luptă, Rostam la sfârșit răcni:
„Ast Esfandiar, văd bine, e un brav cu trup de bronz!”
Sub atâtea răni și trupul lui Rakș din puteri slăbi,
și nici calul, nici viteazul nu putură ține piept;
cal și călăreț din luptă fură scoși, pe când Rostam
se gândi, pierdut aproape, la un mijloc de-a scăpa.
De pe cal sărind ca vântul, mândrul cap își înturnă
către munți; în vremea asta lucitorul telegar
la serai se-ntoarse și-astfel de stăpân se despărți.
Sânge gâlgâi de-a lungul trupului lui Tahamtan.
și-acest falnic om asemeni lui Bisutun, munte nalt,.
tremură de neputință. Îl zări Esfandiar,
râse si acesta-i zise: „O, tu, prințule vestit,
cum lipsitu-ți-a puterea elefantului turbat,
cum un munte de fier astfel de săgeți a fost străpuns?
Unde-ți fură vitejia, vlaga, buzduganul tău
și înfățișarea-ți mândră-n bătălie? Pentru ce
te-ai adăpostit sub munte, când abia ai auzit
glasul leului sălbatic? De ce leul de război
se schimbă-n fricoasă vulpe și din luptă o tuli?
Oare, tu să fii acela ce-l făcu pe bietul div
să bocească și să geamă? Oare, tu ai mânuit
paloșul și-n fulgerare fiarele le-ai pârjolit?”
Zevare văzu o urmă-a calului strălucitor,
care, plin de răni, prin apa râului Hirmand trecu.
Lumea se cerni în ochii lui atât de-nspăimântați,
și-alergă răcnind pe câmpul cel de sânge îmbătat;
fratele, rănit de moarte, și-l găsi, și rele răni
îi văzu, neoblojite; și îi zise: „Scoală-te,
urcă-te pe telegaru-mi! Eu în platoșă mă-mbrac
să mi te răzbun!” Răspunse Rostam: „Du-te la Destan,
spune-i lui că măreția neamului lui Sam s-a stins;
roagă-l de nu știe leacul ăstor mari nenorociri,
de nu știe vreo taină să închege-aceste răni;
căci, o, Zal, eu știu prea bine: teafăr dacă eu rămân
de-astă dată dinaintea-arcașului Esfandiar,
va fi ca și cum m-ar naște astăzi maică-mea din nou.
Când vei fi ajuns acasă, vezi de-l vindecă pe Rakș;
eu te voi urma, dar mersu-mi va fi-ncet.” Și Zevare
fratele-și lăsă în pace, urmărind din ochi pe Rakș.
Esfandiar rămase-n vale și purcese a striga:
„O, faimos Rostam! acolo sus mult timp ai să rămâi!
Cine reazim o să-ți deie? Zvârle-ți arcul, de pe trup
scoate-ți platoșa din pielea leopardului pestriț,
și descinge-ți cingătoarea, pocăiește-te smerit,
lasă-ți mâinile legate, și-atunci teafăr vei scăpa,
și la șah mi te voi duce, așa plin de răni cum ești,
și te voi sili iertare să-mi ceri pentru ce-ai făcut.
Nota explicativă:
Rostam se adresează direct tatălui său Zal (Destan)
ca și cum l-ar avea în față, procedeu prin care Firdofisi
amplifică momentul dramatic.
Dar de vrei să lupți nainte, spune-ți ultimele vreri,
și numește-n țara asta cârmuitor pe careva,
cere-i Domnului iertare pentru ce-ai păcătuit:
poate că-ți primește ruga, dacă ești adânc mâhnit,
și speranță am ca Domnul carele e tare drept
o să-ți fie călăuză, căci vei părăsi-n curând
astă lume trecătoare..” Îi dădu răspuns Rostam:
„E târziu, nu se mai poate la ăst ceas a ne lupta;
dacă de această seară mulțumit ești, mergi acas’;
cine-ar vrea să se mai lupte-n vremea-ntunecatei nopți?
Eu de-asemeni în seraiu-mi merg spre a mă odihni,
pentru-a răsufla o clipă și-a mă obloji la răni.
Da, chema-voi lângă mine pe ai mei, pe Zevare,
Faramurz, Destan, ce-i fiul lui Sam, și pe toți acei
din părinții mei ce-au nume preamărit — m-oi pregăti
să-ți plinesc orice poruncă, căci dirept ești la-nvoieli.”
„O, bătrîn nerod — îi zise trup-de-bronz, Esfandiar —
clocotești de-nverșunare Ești puternic și viteaz,
și cunoști și vicleșuguri și mijloace de-a scăpa.
Tu te-ascunzi cu viclenie, să nu văd ce rău arăți.
Mi te iert și-ți dărui viață pentru astă noapte doar;
nu mi te lăsa-n ispită pe întortocheate căi,
să-mi aduci la-ndeplinire tot ce mi-ai făgăduit,
și de-acum pălăvrăgeala vană nu ți-o mai ascult.”
Zise Rostam: „Căuta-voi vreun balsam de pus pe răni.”
Părăsindu-l, din privire-l urmări Esfandiar
spre-a vedea cum merge bravul. Râul străbătu Rostam
ca o plută, și asupra trupului chemă din cer
binecuvîntări, și zise Marelui Judecător:
„Dacă mor de-aceste rane, cine, oare, din cei mari
va vroi să mă răzbune, cine va vroi din ei
să îmi fie de o seamă: nenfricat, mintos și drept?”
Esfandiar iscodindu-l din privire, îl zări
hăt pe malul dimpotrivă, și își zise-n sinea lui:
„Nu-i Rostam un om, ci este elefantul spumegând
și-nzestrat cu multă vlagă. Chiar cu toate-aceste răni
de pe trupu-i, el trecut-a râul, groaznicele răni
ale săgetării mele doar mi l-au zorit la mers.”.
Cronica Șahilor

XVIII 4 Yezdegherd Ținu Sfat cu Iranienii și Se Duse în Korasan

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Farukzad, care e fiul lui Hormozd, se mânie,
lacrimi revărsă, şi Tigru îl trecu, intră în Kerk
şi izbindu-l crâncen foarte nu lăsă pe nimeni viu
din războinicii cu suliți. Şi ieşiră din Bagdad
oşti în câmpul de bătaie; însă când al luptei colb
se împrăştie, persanii fură iar pe fugă puşi. „.
Notă informativă :
Farakzad, fiul lui Hormozd, este fratele lui Rostam.
Farukzad, călcându-şi urma, iar se-ntoarse lângă şah;
plin de pulberi, greu de-armură, de pe cal se coborî
şi aduse dinaintea şahului cinstiri cereşti.
Ochii lăcrimind doar sânge, pieptul de turbare-arzând,
şahului îi zise: „Oare, de ce plângi cu-atâta foc?
Vrei să speli în lacrimi tronul şirului de Keianizi?
După tine, nu rămâne os din osul nostru vechi,
să-i dăm tronul şi coroana. Singur eşti şi ai vrăjmaşi
vre o sută mii la număr; cum poţi, oare, să-i înfrângi
razna străbătând o lume? Mergi în codrul din Narvan;
doar acolo poporenii se vor strânge-n jurul tău;
de acolo şi asemeni tânăr precum Fereidun
vei putea acum norocul să-ţi întinereşti pe loc!”
Farukzad acestea zise; şahul spusa-i ascultă
şi noi gânduri se iviră.
Toţi strigară:, , -I bine-aşa!”
Yezdegherd luând cuvântul: ‘, Hotărârea-aceasta nu-i
vrednică de noi şi-n cuget alte planuri mi-am făcut.
Ei! să las eu pe mai-marii din Iran, şi-atâtea oşti,
şi întinsa-mpărăţie, tron, coroană, spre-a gândi
să mă mântui doar pe mine, şi s-o rup la fugă? -Altcum
măreţia şi curajul şi înţelepciunea spun.
Nu, de loc nu mi-i ruşine să înfrunt aceşti duşmani,
căci ne sfătuie un părdos despre-aceasta într-astfel:
« Nu da dosul unui duşman, dacă soarta-ți este rea! »
Cum vitejii-au datoria să asculte şahul lor
în împrejurări ferice ca şi în nenorociri —
tot asemenea şi şahul n-o să-şi lase oastea-n foc
de primejdii să alerge la comorile-i din veac!”
Toţi cei mari găsiră bune vorbele-i zicând: „Aşa-i
datina la şahii paznici de credinţă din străbuni!
Spune care ţi-i porunca? De la noi ce vrei? Şi ce
jurământ ne ceri acuma?” Şahul le dădu răspuns:
„Teama năruie curajul. Lucrul cel mai bun ar fi
toţi în Korasan să mergem, de izbiri să ne ferim.
Oaste-avem acolo multă, numai pahlivani căliți
căpetenii turcomane şi hakan din Kitai
ne-or aduce plecăciune. Legătura spre-a-ntări,.
Notă explicativă :
Hakan, denumirea împăraților chinezi şi mongoli.
Aici e vorba de Faghfur.
soaţa voi lua pe fiica lui Faghfur şi voi găsi
sprijin: oaste nenfricată şi războinici din Turan.
Mahui, şi el de-asemeni, un putemic cap-de-oşti
are elefanţi şi oaste şi-are bunuri fel-de-fel.
Cel dintâi din toţi satrapii, căpetenie-de-hotar
peste toţi străjerii noştri. L-am îndepărtat de tron
fiindcă clevetea si pururi căuta numai gâlcevi.
Lui Mahui dăruindu-i nume, cinste, cin înalt,
elefanţi, supuşi, ţinutul, chiar de-i neam umil, de jos,
l-am făcut un om al Curții. Auzii de la mubezi
cugetarea înţeleaptă spusă de acei din vechi:
« Tu păzeşte-te de omul ce l-ai vătămat cândva,
pe nedrept osândă dându-i ; dar încrede-te în cel
înălţat de bunătatea-ţi din nimicnicie-n cer. »
Deci, cum n-am făcut nimica rău lui Mahui nicicând,
el e cel ce va să-nfrunte pe duşmanii mei de-acum!”
Farukzad, pocnind din palme, izbucni: „O, şah iubit,
care îl iubeşti pre Domnul, mare-ncredere n-avea
în privinţa celor mârşavi; căci, după-un proverb de azi,
în zadar slei-vei vlaga farmecelor să preschimbi
firea-adâncă din fiinţe; Domnul le-a creat astfel,
şi nu poţi pătrunde taina celui care-i Ziditor.
« Numai cailor se cere s-aibă soi şi sânge-ales. »
Fie să te bucuri pururi de puteri şi fericiri!”
Şahul îi răspunse-acestea: „Leule neânfricat,
încercarea ce voi face-o nu mă va primejdui.”

XVI2 Kobad Fiul Lui Piruz Rapsodul Își Deplânge Bătrânețea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

„Vai! tu, chipreș plin de-avânturi, care inimi încântai,
de ce te-ai mâhnit atâta? Tu, ce-atât de mult erai
mândru, falnic și ferice, inima vioaie-n piept
cum li s-a umplut de spaimă?” La aceste întrebări
chiparosul îmi răspunse: „Fost-am fericit atât
cât n-am fost bătrân, dar astăzi, subt puterea-i cad învins
de dușmanca vieții mele: vârsta de șaizeci de ani;
înțelept fii și-mpotrivă-i nu mi te lupta de loc.

Are-o coadă de balaur, ghiare de puternic leu,
meliță tot ce doboară, tunet este glasul ei,
tare e ca o lupoaică; ține într-o mână sus
oboseala, -n alta moartea; încovoaie ca pe-un cerc
chipreșul ce-odinioară inimile le răpea;
albul crin îngălbenește într-un palid chihlimbar,
în șofran preschimbă floarea roșie de argavan,
și culoarea șofranie-aduce oboseli de plumb;
ea încarcă-n grele lanțuri gleznele cu-aripi la mers,
surpă trupul cel mai mândru. Perlele-mi lucioase, vai!
se-nnegriră; chiparosul mijlocului mi s-a frânt,
și narcișii mei cei negri și scânteietori azi plâng
de o lâncedă sfârșeală. Inima-mi ce-n piept bătea
fericită-odinioară și lipsită de-orice griji,
geme de durere-amară. Chiar din clipa când un prunc
suge laptele din țâță, Moartea-i paște și-am putea
să-i numim bătrân. Domnia șahului Nușiravan
patru-și-opt de ani durat-a, iar tu ce-ai șaizeci trecuți,
nu rămâi de-apururi tânăr. Vezi sfârșitu-n tot ce faci,
și nu-ți sfâșia în gânduri inima spre-a te-nălța.”

XV2 Goștasb Firdousi e Nemulțumit de Dakiki

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când căzutu-mi-a în mână cartea lui, îmi mai lipsea
doar o lună s-ating vârsta de șaizeci de ani în cap.
Cercetai aceste stihuri și prea slabe mi-au părut;
multe stihuri și distihuri bine stihuite nu-s,
dar le-am copiat pe toate, -aici în carte spre-a vedea
șahul ce-i o povestire despuiată de frumos.
I-a adus giuvaergiul două giuvaere-aici;
poate șahul va alege giuvaerul cel mai bun.
Cine-i mulțumit povestea să și-o depene-n ăst chip,
mai cuminte-ar fi să tacă și să-și cruțe duhul său;
cugetând la oboseala la care silite sunt
duhul și de-asemeni trupul, mai bine n-am scormoni
mâna-n care pietre scumpe nici de leac nu vom găsi;
când nu-i harul cu avântul întru totu-ngemănat,
e mai înțelept o carte-a șahilor să nu urzești,
și când fi-va să rămână gura fără hrana ei,
bine-i să nu-ntinzi o masă fără pic de bunătăți.
Eu găsit-am cartea veche doldora de povestiri,
și-ale căreia voroave grele sunt de adevăr;
sunt vechi datine persane care-s scrise-n grai vorbit,
și-oamenii cu har departe fură de oricare gând
de-a le pune-n stihuri; nimeni la aceasta nu gândi,
și ființa mea-ncântată doar la asta cugetă.
Două mii de ani trecură peste hronicul din vechi,
dacă cercetarea-arată numărul adevărat.
Binecuvântai rapsodul care pildă ne dădu
începând să-l stihuiască; drept e că rimă puțin,
prea puțin, o povestire despre niște sărbători
și oștiri în bătălie; totuși el le arătă
noilor rapsozi o cale spre a pune-n tronul său
măreția-ncoronată. De la prinți primi comori
și cinstire, însă patimi rele-l osândiră crunt.
Preamări el șahi și fruntea celor mari împodobi
cu-ale rimei diademuri; dar poeticu-i avânt
fu prea slab să-ntinerească vremea celor din vechimi.
Cronica Șahilor