Evgheni Evtusenko – Versuri.pro

Nu Vă Fie Frică

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nu vă fie frică de ceața deasă
Nu vă fie frică de buzunarul gol
Nu vă fie frică de râul de munte
Nici de potecile mlăștinoase
Și nici de-acei de speță joasă.
Râdeți în față, cu toată spaima:
De propria lașitate fie-vă teamă.
Nu vă fie frică de sarcina grea
Dar fie-vă frică de norocul ieftin
Nu vă fie frică a fi cinstit și bătut
Dar fie-vă frică a fi fals și sătul.
Râdeți în față, cu toată spaima:
De propria lașitate fie-vă teamă.

Acei Timizi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Acei „timizi”
După Evghenii Evtușenko
Există noul soi între „timizi”:
Timizi să fie, poate, mai lucizi,
Timizi să fie tandri în iubire,
De ce tandrețe? Dacă-i tolănire.
Timizi oricând să sară în ajutor,
Timizi să își cuprindă mamele cu dor,
Preocupați cu un soi de măiestrie,
Să nu se afle vinovați de omenie.
Timizi să dea în vileag o viclenie,
Sub unghia epocii – murdărie,
Iar dacă vreo minciună spun hainii,
Se presupune că din cauza rușinii.
Timizi să fie, poate, cât un deal,
Nici măcar munte: „Nu-i un ideal..”
Se rușinează să nu fie „star”,
Citând vreun banc cât mai vulgar.
Timizi sunt cei cu gândul păcătos,
Să nu fie Iuda, lui Hristos,
Timizi ar fi, de s-ar afla pe cruce,
În vârful ei tot jena i-ar conduce.
Se rușinează de nu-și în pun buzunare,
Se rușinează de nu-s hoți la drumul mare,
Și frica ne-a cuprins la chip, livizi
În universul camarazilor „timizi”.

Descântec

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În nopți de primăvară gândește-te la mine
și-n nopțile de vară gândește-te la mine,
în nopțile de toamnă gândește-te la mine
și-n nopțile de iarnă gândește-te la mine.
Chiar dacă nu-s alături, ci, dus de mari lavine,
mă frâng de stânci haine în depărtări străine, –
pe cuvertura albă, cu moliciuni feline
lungită ca pe-o mare de somn, fără dulbine
lăsându-te purtată de undele senine,
fii singură cu marea, fii singură cu mine.
Ci ziua să mă uiți te rog frumos.
Ziua răstoarne-se cu susu-n jos
tot universul ăsta firoscos,
înece-se în fum și vin tămâios.
De mine mai presus ori mai prejos
gândul să-ți fie altcuiva prinos,
dar noaptea – numai mie credincios.
În şuierul sirenelor citește
și-n vântul ce lovește-n nori hoțește
cum ard, căzut în al urgiei clește,
să știu că steaua încă nu-mi pălește,
că undeva, cu fruntea între dește,
o fată, așteptându-mă, tânjește.
Te rog – vegheată de tăceri depline,
în clinchete de ploi diamantine,
când gerul zugrăvește-n geam sulcine,
când visul calea somnului aține,
în nopți de primăvară gândește-te la mine
și-n nopțile de vară gândește-te la mine,
în nopțile de toamnă gândește-te la mine
și-n nopțile de iarnă gândește-te la mine.

Iubire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Te iubesc mai mult decât natura,
Fiindcă tu natura însăţi eşti,
Decât libertatea mi-eşti mai dragă –
Fără voi, ca un ocnaş trăieşti.
Te iubesc cu toată nebunia,
Ca pe-un hău, nu ca pe-un drum de roţi,
Te iubesc mai mult decât se poate,
Cât de mult – să înţelegi nu poţi.
Fără noimă te iubesc întruna,
Şi când beau şi-atunci când spun prostii;
Mult mai mult decât pe mine însumi
Te iubesc. Vreau sigură să fii.
Te iubesc mai mult decât pe Shakespeare
Decât toate cele pământeşti,
Mi-eşti şi decât muzica mai dragă,
Pentru mine, muzica – tu eşti!.
Te iubesc mai mult decât speranţa
Gloriei, în veac de vis şi fum,
Decât ţara asta ruginită,
Fiindcă tu eşti ţara mea acum.
Eşti nefericită? N-ai temeiuri!
Nu-L mai mânia pe Cel de Sus.
Decât fericirea mi-eşti mai dragă
şi decât iubirea, mai presus.

Rugăciune

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Umilindu-ne cu frică,
Ne silesc să fim nimica,
Vor să ne răpească harul,
Dacă n-om avea cultură,
Vom fi praf de raritură,
Peste care trece carul.
Trup, în temniță să zacă,
De zăbrele să nu treacă,
Dincolo de crug ceresc,
Sufletul, spre Domnul, cale,
Va urma din închisoare,
Drumul său firesc.
Viață, moarte-sunt, firește
Cine moartea o cârtește?
Moartea însă depășește
Viața cu tandrețea ei.
Prea înalte, mă învață
De-ar fi să mă iei din viață
Să-i zâmbesc în șoaptă ei.
Ajută-mă, Doamne,
Toate să le trec,
Nu feri aștrii în fereastră,
Dă-ne, Doamne, colț de pâine,
Dacă vrei,
Pentru porumbei.
Trupul îngheață, bolește,
În ruguri arde, mocnește,
Între umbre putrezește,
Suflet luptă fără teamă,
După moarte, ce-i de seamă
Va rămâne, după noi.
Rămânem cât o fărâmă:
Carte poate, sau oftat,
Cântec, sau copil uitat,
Dar în fiecare urmă,
Dincolo de viitor,
Noi murind, trăim ușor.
Domnului, tu ce-i vei spune,
Când vei trece pragul lumii?
În rai vei merge sau în iad?
Fiecare avem o vină,
Dar se teme de lumină
Cel cu mai puțin păcat.
Ajută-mă, Doamne,
Toate să le trec,
Nu feri aștrii în fereastră,
Dă-ne, Doamne, colț de pâine,
Dacă vrei,
Pentru porumbei.

Nu-s Oameni Neinteresanți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nu-s oameni neinteresanți. Au toți –
Ca a’ planetelor istorii – sorți.
Își are fiecare totu-al său,
și nu-s planete-asemănând-o, zău.
Iar dacă cineva – neobservat –
cu-a sa neobservare s-a-mpăcat,
el printre oameni fu interesant
prin ceea ce nu e extravagant.
Își are fiecare lumea sa.
În lumea asta-i clipa cea de stea.
În lumea asta-i ceasul crunt de-apoi,
dar toate astea nu sunt pentru noi.
Și dacă omul moare, îndărăt
cu dânsul moare primul său omăt,
și prima harță, și primul sărut.
Pe toate el le ia-n necunoscut.
Da, rămân cărți, poduri și punți, mașini
și pânze de-ale pictorilor mâini,
ca să rămână multora li-i dat,
dar tot ceva pleacă neapărat!.
E legea jocului necruțător.
Nu oamenii că pier, lumile mor.
Noi ținem minte oamenii acei.
Dar ce știm, în esență, despre ei?.
Ce știm despre prieteni, despre frați,
ce știm de cea, de cari suntem legați?
Și despre tatăl propriu, bun amic,
știind mai totul, noi nu știm nimic.
Oamenii pleacă.. Nu-i poți înturna.
Lumile lor nu pot reînvia.
Și-ades îmi vine cât ce pot să strig
de-această neputință ce n-o-nving.

Tancuri la Praga

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În sângele de asfințit al răsăritului,
Tancuri trec peste Praga-n coșmar,
Strivind sub șenilele lor adevărul,
Care nu-i doar numele unui ziar.
Tancuri trec peste ispita de-a rupe
Cătușele unor lozinci mincinoase,
Tancuri trec peste soldații care
Și-au ascuns chiar în ele bietele oase.
Oh, Dumnezeule, ce decădere!
Oh, Dumnezeule, ce mârșăvie!
Peste Jan Hus trec acum tancurile,
Peste Pușkin și Petofi, ca prin pustie.
Peste cavouri huruie tancurile,
Peste cei care încă nu s-au născut,
Șinele, clamele unor dosare
În șenile de tancuri s-au prefăcut.
Am devenit eu, acum, dușmanul Rusiei?
Nu tot același din urmă sunt,
Când, copilaș, îmi băgam nasul printre
Tancurile noastre din războiul cel sfânt?
Cum să mai pot viețui ca-nainte,
Când tancurile noastre, ca niște rindele,
Ne rășchetează toate speranțele?
Mai pot fi acum ale tale, ale mele?
Mai înainte să crap, mai înainte
De-a fi ștampilat nu știu cum,
O rugăminte mai am, o rugăminte,
Pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum.
Peste mormântu-mi fără bocete,
Să scrie simplu și-adevărat:
„Aici zace poetul rus Evtușenko,
La Praga – de tancuri rusești sfârtecat!”

Invidie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Îl invidiez
Şi încă nimănui
N-am divulgat secretul acesta grav.
Ştiu,
undeva un băieţaş există,
pe care eu îl invidiez grozav.

Îl invidiez,
la trântă cum zvâcneşte, –
eu n-am fost aşa simplu; şi voinic
Îl invidiez
în râs cum izbucneşte, –
eu nu am râs aşa când am fost mic.

De julituri şi de cucuie plin e, –
eu – pieptănat frumos şi-aveam cărare.
Pasajele
sărite-n cărţi de mine,
el nu le sare.
E şi-aici mai tare
Va fi de-o cinste fără de cruţare,
pentru-adevăr şi bine va lupta.
Unde-azvârleam condeiul : „Nu, nu face..”
Va spune : „Face!”
şi-l va apăsa.

Când nodul nu-l descurcă
-l taie-n zece,
eu nici nu-l tai,
şi nici nu-l descâlcesc
Când el iubeşte
dragostea nu-i trece,
eu, ce mi-e drag, din nou nu mai iubesc

Invidia-mi voi ascunde.
Voi surâde.
Mă voi preface că-s aşa, nătâng :
„Doar trebuie şi unul să surâdă,
Atunci când alţii ori lovesc ori plâng..”
Dar orişicât un glas adânc insistă :
Tu cu destinul tău,
el cu-al său..”
Nu pot uita : Un băieţaş există
şi el va fi mai mult decât sunt eu.

Monologul Puiului de Vulpe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Albastru sunt, în ferma cenușie,
Și, pentru asta, bun de abator.
În cușcă de metal ținut, vai mie,
Nu-s împăcat că trebuie să mor.
M-aș jupui de viu, să scap de-această
Noblețe grea. Aș năpârli pe loc.
Dar albăstriul meu, ca o năpastă
Triumfă-n blana mea fără noroc.
Năpraznic urlu și mă iau la trântă
Cu cerul, trâmbițând spre stele reci,
Ca să implor ori libertatea sfântă,
Ori blana năpârlită-n veci de veci.
Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
Dar cum ar mai urla și el, sărmanul,
Numai o clipă-n locul meu de-l pun.
Mă zvârcolesc și sar bezmetic, însă
Nu-i chip să scap și nici să crap de tot.
Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă
Mă ține sclav, să evadez nu pot.
Doar când deschisă ușa mi-o uitară,
După un prânz cu pește împuțit,
Fără să vreau m-am repezit afară
Și-n hău stelar deodată m-am trezit.
Călăuzit de vii oglinzi lunare,
Am înțeles, în zborul meu stingher
Că cerul nu-i și el o cușcă mare,
Cum îl vedeam din cușca mea de fier.
Eram eu însumi, flecărind sub astre
Cu pomii legănați de-un vis polar.
Zăpada lor, cu irizări albastre
Nu cunoștea cumplitul meu coșmar.
Dar singur și-ntristat mi-am plâns de milă
Înțelegând, de viscole bătut,
Că libertatea asta-i prea fragilă
Atunci când în robie te-ai născut.
Mereu captiv, am înțeles cu groază
Că după fermă plâng și c-o iubesc,
Că-n cușcă, sub a gratiilor pază,
Mi-i patria- ținutul meu ceresc!.
Întors astfel la lumea cenușie,
În cușca mea, învins și resemnat,
Strivit de mult prea grea vinovăție,
Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.
Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
Și-aici la fermă! Căci dacă-ntr-un sac
Ne sugrumau cânva, azi doar c-o sârmă
Electrică- ne vin urgent de hac.
Duios, lapona mea cu două fețe
Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern..
Ce mână moale! Doamne, ce blândețe!
Da-n ochii ei de înger, ce infern!.
Mă va salva de boli și, din tot locul,
Mereu de hrană îmi va face rost,
Dar într-o zi, când va veni sorocul..
Trădarea e în fișa ei de post.
C-o sârmă îmi va arde-atunci ficații
Și va scânci, cu vagi păreri de rău:
„Fiți mai umani cu noi, salariații,
Și angajați, la fermă, și-un călău!”.
Ca bunii mei m-aș vrea, fără prihană,
Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
Și-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
Mă mângâie și mă ucide-apoi.

Nu Eu N-Accept Nimic Pe Jumătate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nu, eu n-accept nimic pe jumătate!
Dă-mi ceru-ntreg! Pământul – să-l străbat!
Râuri și mări, torente-nvolburate
Sunt ale mele – eu nu le împart!
Nu, viață, nu mă delectezi c-o parte.
Totul deplin! Îmi este în puteri!
Eu nu vreau fericirea-n jumătate,
Nici jumătăți de-amar și de dureri!
O parte vreau numai din acea pernă,
Unde, lângă obraz, lipit de el,
Ca steaua strălucind de sus, eternă,
Pe mână-ți strălucește-al tău inel.
(1986)