Efrain Barquero – Versuri.pro

Dincolo de Iunie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pământul proaspăt arat visează.
Și boii parcă pășesc adormiți.
Țăranul îi urmează cu pleoape căzute.
Și eu aș dori să adorm în tare esență,
și-n stoluri de păsări zburând,
s-ațipesc lângă buze deschise
și ochi de ceață, mijiți.
Să mă cufund în visul seninului pârâu,
și-n rozalii muguri ai tăcerii,
să tot colind prin grâne nou-născute
și să culeg din primul rod al brazdei,
precum o pasăre din lut înrourat.
Mă-nvăluie o ceață ca un bunic cu plete albe.
Și printre brazde lumini par să răsară,
să crească cerul – cunună de frunzare -,
și aerul să nalțe eternul lui fior,
Și-originare păsări sfios să cânte trilul
din gloduri mișcătoare.
Și-n timp ce-i zămislită veșnicia
din brazde-adânci, abia deschise,
noi tot dormim.
Și visul ni-i iubire-ntunecată
pentru pământ și ape trezite ne’ncetat.
Ni-i visul mireasma rădăcinii.
Par să pășească boii fără țintă,
iar omul cutreieră cu pleoapele căzute;
Nu se gândește la nimic, nu se mai zbate
și nimănui nu-i pasă de semințe,
doar rătăcește – mirabilă inconștiență –
parcă-amintindu-și vag ceva.
Detrás de junio.
Sueño tiene la tierra nuevamente arada.
Y los bueyes parecen caminar dormidos.
Y el labrador seguirlos con los ojos cerrados.
Y yo quisiera dormirme en este aroma áspero
y en est bandada de garzas desatadas,
dormirme junto a la boca entreabierta
y junto a los ojos de niebla despertados.
Y soñar con la edad azul del río
y con las yemas rosadas del silencio,
cruzar el primer trigal recién nacido
y alzar el primer fruto de la tierra
como un pájaro de greda humedecida.
Me envuelve el vapor como un abuelo blanco.
Entre los surcos parece despertar la luz
crecer el cielo como una fronda espesa
levantarse el aire con un escalosfrío
y cantar el primer pájaro del mundo
con una voz insegura de barro poco firme.
Pero a medida que lo eterno nace
de los surcos nuevamente abiertos
nosotros nos dormimos.
Nos da sueño este amor oscuro
de tierras y aguas sin descanso despertadas.
Nos da sueño el olor de las raíces.
Y el buey parece avanzar sin dirección
y el hombre vagar con los ojos perdidos,
nadie pensar ni proponerse nada
nadie poner atención en sus semillas,
sino caminar con milagrosa inconsciencia
como reconociendo vagamente algo.

Trăiește Fazanul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În liniștea penelor sale trăiește fazanul,
pasărea izvoarelor sacre,
a desimilor adânci ale căror culcușuri lucesc sub umbră
fructelor desăvârșite, ce se nasc și mor singure
și care n-au fost culese nicicând – precum o miere părăsită.
Prinț al amintirilor, gătit în radiantele culori ale fericirii
– ești șofran, aur, picătură purpurie destinului,
acolo unde zbori în visul apăsător al mătăsii dorminde,
în singurătatea imprevizibilului pe care-l trăiești
sub arborele florilor dătătoare de violet.
Purtând giulgiul incomensurabil și cenușiu
al celor ce-au adormit pe veșnicie,
cauți apa, focul, rodia,
cauți cu blândețe divina eternitate
– tunetul ce se iscă nu-ți alungă visul,
se naște și moare în necreatul văzduh,
căci stacojiul suflet prin pulberi ți-l arzi.

Vive el faisán.
En el silencio de sus plumas vive el faisán
ave de los ríos sagrados
de las casas profundas cuyos lechos brillan en la obscuridad
de los frutos perfectos, aquellos que nacen y mueren solos
aquellos nunca recogidos como la miel del abandono.
Príncipe del recuerdo con los radiantes colores de la felicidad
el azafrán, el oro, la gota morada del destino
a dónde vuelas en el sueño opresor de la seda dormida
en la soledad de las cosas ingastables vives
en el árbol del añil, de la púrpura.
Con la tela inmensamente gris
de los que duermen para siempre
haces el agua, el fuego, la granada
haces lo perdurable con suavidad divina
el trueno nace cada vez sin despertarte
nace y muere en los cielos increados
arde en el polvo tu corazón escarlata.

Acea Misterioasă Vârstă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Acea misterioasă vârstă cu bunici și amurguri,
acea lume din piele și lemn în care trăirăm odată.
Mare era umbra bărbatului suindu-se pe cal
pentru a-și căra diminețile până dincolo de asfințit.
Iar femeile traversând camerele
cu tălpile goale peste podeaua scârțâindă
și parcă purtând un veșmânt negru peste unul alb.
Nu era aceeași femeie afară ca și-n casă.
Au fost tinere o singură dată prin ungherele timpului.
Tinere precum albele cearșafuri de pat
și cu pletele înecate de frunzele răchitei.
Acea misterioasă vârstă în care trăirăm odată.
Esa edad misteriosa.
Esa edad misteriosa con abuelos y penumbras
ese mundo de cuero y de madera en que vivimos antes.
Grande era la sombra del hombre subiéndose al caballo
para llevarse las mañanas más allá de los crepúsculos.
Y las mujeres cruzando habitaciones
con pasos sin pisadas sobre tablas crujientes
y como llevando un traje negro sobre un traje blanco.
No era la misma mujer afuera que adentro de la casa.
Eran jóvenes sólo una vez en el rincón del tiempo.
Jóvenes como son los lechos vestidos de blanco
y las ahogadas con hojas de sauce en los cabellos.
Esa edad misteriosa en que vivimos antes.

Grăuntele Va Fi Bărbatul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Grăuntele va fi bărbatul, iar amfora, femeia,
iar ziua ei vor fi ca două chipuri,
precum e brațul stâng și drept,
dar noaptea deveni-vor balaur legendar
cu două capete,
jumate pasăre, cealaltă șarpe:
bărbatul și jumatea lui șezând pe spate.
El va fi arcul tensionat al mării,
întunecatul brâu din câmpuri cu grânețe,
iar ea împrăștiatul păr,
jur-împrejurul moale, fără formă;
Și el va fi precum vântul pe creste,
întotdeauna treaz,
iar ea veșmântul nopții;
asemeni unui hotărât pescar va fi bărbatul,
iar ea, ca cetaceul și ca noaptea;
Precum un marinar sub velă ei fi-vor împreună,
îmbrățișați în mijloc de ocean:
el gol și rătăcit, ea plină
ca o podgorie și-o casă,
el plin de sare, de gust și răsuflare,
ea plină de făină, izvorâtoarea lumii.
Căci el, bărbatul, veni-va cu vestirea,
iar ea, femeia, cu al țărânei fiu,
el va veni cu-al focului cuțit
și ea cu apa vie;
ruptura e bărbatul, avansul, începutul,
femeia-i țesătoarea de fibre, de-armonie
și-n pânza arzătoare ea lucrează,
se parfumează-n tăcerile din fructe,
și-n marea ei seninătate totul reînvie.
Se naște-n ea bărbatul, în țesătura ei:
în fragedă pruncie-i mai mic ca sora sa
și crește din mamă către mamă
până la marea ce-l va maturiza.
Și-n dimineața cumplită a luminii,
întâia lui descoperire e femeia
iar prin pădurea devastată-a vieții,
femeia-i cea care-l susține,
și-n noaptea ce-i rătăcește pe bărbați de-aiurea,
tot ea-i îndrumă să vină către casă.

Familie Amurgind

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mirosea a bărbat trist în Prefectură.
Mustea de oameni peste tot
și totuși nu era nimeni
s-aștepte-un străin și așteptarea
lui amurgită; ploua, ningea – se petrecea afară,
dar înăuntru, omul cerșea
îmbătrânind în fotografia chipului său.
O femeie vorbea singură,
iar un copil se cufunda în fumul unor gânduri;
era ca o toamnă târzie,
ca lumina unui soare apus de curând.
Era atât de frig în mâinile-acelea, și gâturile
lor stăteau în jurul unei mese,
tot căutând un buzunar de negăsit,
cu-amarele lor guri
și suflete jenate.
Mirosea a bărbat,
dar a bărbat amurgind,
a om ce-a uitat să se întoarcă.
Mirosea a familie înlăcrimată, fără nume.
Mirosea a pământuri plouând și-a mare plouată.
Familia anochecida.
Olía a hombre triste en la Prefectura.
Estaba todo tan lleno de gente
y no había nadie
en la espera del extranjero y su espera
anochecía, llovía, nevaba, transcurría afuera
pero adentro mendigaba el hombre
envejeciendo en la fotografía de su rostro.
Hablaba a solas una mujer
y un niño se hundía en humosos pensamientos
había como un otoño sobrante
como la luz de un sol puesto hace rato.
Hacía frío en esas manos y gargantas
estaban todos como alrededor de una mesa
buscando un bolsillo inencontrable
con sus bocas amargas
con sus almas incómodas.
Olía a hombre
pero a hombre anochecido
a hombre que se olvidó de volver.
Olía a familia humedecida y sin nombre.
Olía a tierra lloviendo, a mar llovido.

Antichitate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Galben era calul,
Nepăsător – văzduhul;
Făpturile lucrau fără zgomot la esențe,
Erau bătrâni precum șofranul, precum soarele templelor
Trăiau la apogeu ca într-un fruct care strivea lumea
Cu blândețea unei mame.
N-am putut rupe pâinea sau lemnul
Și nici vărsa cenușa;
Totul era prea uman,
Corporal, aidoma celui ce doarme,
Am învățat țărâna să fie țărână,
Piatra să fie piatră,
Oamenii-nvățară să se odihnească
Pentru a fi carnea propriilor zei.
Treziți-vă surâzând
În pura lâncezeală,
În ceara veșniciei!
Treziți-vă-n amiază, când totul se-ntinde și se ramifică,
Întunecând lumea cu plinătatea voastră,
Trăiți în răsucirea carnalității toamnei!