Duiliu Zamfirescu – Versuri.pro

La Lună

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

E noaptea caldă. Stelele uşoare
Clipesc din gene, line, depărtate.
Pe iazul morii apa nu mai bate;
Pe dealuri focul cel din urmă moare.
Privind pe ceruri căile stelate,
Adorm în lumea lor fermecătoare.
În somn răsare luna gânditoare
Şi umple bolta de singurătate.
O simt cum trece, clară, tot mai clară,
Pe-nchipuitul arc al hemisferei;
O simt, dar nu o pot privi-n afară.
Această nouă formă a durerii
Tu o cunoşti.. Revino mâne sară,
Icoana castă a nemângâierii!

Ca Un Mănunchi de Ramuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Te-a zămislit blânda natură
Ca pe o floare de pe plai;
Din carminul rozei de mai
Ți-a zugrăvit, rotunda gură,
Iar din albastrul de cicoare
Ți-a-nduioșat privirea vie,
Așa că bine nu se știe
De ești femeie sau ești floare.
La brâu te-a strâns ca pe-un mănunchi
De ramuri tinere de crin
Și nu știu ce ți-a pus în sân
Și de la sân pân-la genunchi,
Că parcă-i fi un vis croit
După gândirea mea nebună,
Cu sufletul ca alba lună,
Cu trupul cald și liniștit.
În trista mea singurătate
Au răsărit colo și colo
Vedenii cu cap de Apollo
Și ochi plini de bunătate:
Dar dacă tu ai ști anume
Cât farmec e-n făptura ta,
Ai face aripi și-ai zbura,
Căci prea ești singură în lume.

Salbele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Când a fugit către zori
Noaptea a lăsat pe flori
Câte trei rânduri de salbe
De mărgăritare albe.
Soarele cum s-a ivit,
Razelor a poruncit
Salbele de i-a adus
Și la gâtu-i și le-a pus.
De-atunci orişicare floare
Plânge scumpele odoare..
Iar de vreţi cătaţi în zori:
Veţi găsi lacrămi pe flori.

Te-Am Întrebat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Te-am întrebat
Unde-i speranța cea râzătoare;
Tu mi-ai răspuns
Că s-a ascuns.
Te-am întrebat.
Unde-i iubirea cea arzătoare;
Tu mi-ai șoptit
Că ar fi murit.
Acum te-ntreb
Unde-i mormântul ce le cuprinde
Și tu-mi spui drept:
„Îl port în piept.”

Opt Rânduri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Eu.
Gândule, scrisoare scrisă de o mână nevăzută,
Câte pagini păstrezi astăzi din iubirea mea trecută,
Câte rânduri cuprind încă focul tinereții mele,
Câte vorbe de iubire mai sunt scrise printre ele?
Gândul.
Tu ai plâns și-a tale lacrimi au căzut pe-a mele foi
Ștergând slovele iubirii, slove scrise de-amândoi.
Astăzi n-au rămas din toate decât rândurile-n care
Ați scris poate fără voie vorba searbădă: uitare.

Boul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

De-a pururi trist, în mijlocul câmpiei,
Voinicul bou privește înainte,
Cu ochii mari, cu sufletul cuminte,
Ca un simbol antic al poeziei.
Și parcă-ar vrea să spuie prin cuvinte
Că a rămas el paznicul moșiei,
Căci toți s-au dus în lumea veciniciei,
Iar Lațiul e țară de morminte.
Trec norii, trec, spre asfințit de soare,
Înveșmântând senina lui tăcere
Într-un mister de umbre călătoare.
El pleacă trist să cate mângâiere
Urmând pe jos un lung șir de cucoare
Ce cântă-n zbor o notă de durere.
1890.

Sosesc

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Sosesc cocoarele, sosesc
De după deal de țintirim,
Iar anii trec, copiii cresc,
Se schimbă tot ce-i omenesc,
Și noi îmbătrânim.
Mi-aduc aminte ca acum
Când alergam cu capul gol
Prin prăfăria de pe drum
Și când ardeam cărțile scrum
Și școalei dam ocol.
Și mai târziu când am plecat,
Ce veselie în trăsură!..
Cum nici n-am plâns, nici m-am mirat,
Pe când plângea un biet argat
C-un deget dus la gură.
Și vreme lungă mai târziu
Când m-am întors cu dor de bine,
Nehotărât fără să știu
Ce pot să fac și ce-am să fiu
În lupta mea cu mine.
Și-n fine astăzi, când gândesc
La ce ne este dat să fim,
Cum anii trec, copiii cresc,
Bătrânii cum se odihnesc
În deal la țintirim.
Mă simt nepriceput și mic
În gloata de zădărnicii,
Și nu mai pot zice nimic,
Ci numai ochii îi ridic
Și caut spre copii.

Cântec de Mare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Vino, Nella, vin pe mare,
Vino, Nella, vin.
Să ne-necăm în sărutare
Orice trist suspin.
Te voi duce până la Chio,
Chio, țara ta.
Și plutind, până la ziuă
Te voi săruta.
Vino să cântăm cu vântul
Legănați pe val,
Căci ne vor găsi mormântul
Ajungând la mal!
Vino, Nella, vin pe mare,
Nella vino, vin,
Să ne-necăm în sărutare
Orice trist suspin!
1883

August

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Pe luciul fără hotare
Al apelor ce-au adormit,
Din fund de haosuri răsare
Melancolia zâmbitoare
A stelelor ce-au răsărit.
Întârziat pe malul mării
Eu în adâncuri rătăcesc
Și prins de farmecul uitării
Las jos tot lutul pământesc
Și-n lumea naltului plutesc.
Și când mă uit în urma mea
La discul rotunjit din tină,
Îl văd schimbat deodată-n stea,
C-o licărire de lumină
Îndepărtată, rece, lină.
Iar pe luceferii de noapte
Parcă mai lesne-i văd apoi
Că sunt pământuri vechi, răscoapte,
Că-s plânsete acele șoapte
Ce curg din spații spre noi.
O, lege! cât îmi pari de mare!..
Ce farmec pui în toate cele!..
De te-ai numi, în timp, uitare,
Sau, în distanță, depărtare,
Tu schimbi pământurile-n stele.
Care-i privirea omenească
Pătrunzătoare de mister,
Ce-ar îndrăzni să bănuiască
Că lumea noastră pământească
Trăiește însăși ea în cer?

Harpista

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Orgia se sfârșise… ieșeau grupe glumețe
De capete aprinse, de ostenite fețe,
Mergând să se întindă sub cerul cel senin,
Beți unii de câștiguri, iar alții beți de vin.
În umeda tavernă abia mai rămăsese
Câțiva bețivi de fructe ce dormitau pe mese,
Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari
Și Paola harpista cu ochii săi cei mari.
Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
Îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă,
La orișicare bal?..
Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază
Pe bucle catalane ușor se-mprăștiează.. ;
Din harpa încântată zburând accente vii
Spun razei tot misterul cerestei armonii.. ;
Din ochii ei, mari lacrimi, din suflet, trist suspin
Spun notelor murinde omorâtoru-i chin.
Ș-atuncea.. tot mai tare la sân harpa și-o strânge
Și plâng coardele mute și însuși glasu-i plânge:
„Spre tine, ah! Spre tine, țărm vecinic înverzit,
E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit..
La tine, golf poetic, cu apele senine,
Speranța mea visează.. la tine, tot la tine!
Adio, cer albastru, ca sufletul senin,
Adio, vânt de mare, ca cugetul de lin,
Alerg mereu prin lume, dar gându-mi e-napoi..
Cu voi e fericirea, cu voi.., numai cu voi..”
Și glasul ei se stinge încet.. încetinel.
Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penel
Ar fi voit să puie, în umbra delicată,
Doi ochi plutind albaștri în lacrima-nfocată;
Orpheu, dacă pe tine, zmintitul tău amor,
Te-ar fi făcut să cauți un lung cântec de dor.. ;
Orpheu, îți găseai dorul cântat într-o tavernă
Și tu, Rembrandt, modelul plângând pe-o neagră pernă.
Cântă.. De la masă o calfă de cizmar
Sculându-se, la dânsa veni cu un pahar:
– Destul, de două ceasuri ne duci într-un suspin.
Mai bine bea.. Îneacă-ți suspinul tău în vin.
În vin! Ce fericire!.. Bea Paola și cântă!
Ce stai cu ochii-n lacrimi, spășită ca o sfântă?
Sărută-mă mai bine, îți dau doi gologani..
– Doi bani pe-o sărutare!.. Doi bani! Pentru doi bani?
Și-n fața mamei sale va mai veni ea mâine?
Doi bani!.. O șoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pâine.
Primește!
Trist atuncea ea capul și-l întinde
Iar el, cizmarul vesel, în brațe-o și coprinde.
Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
Îți pleci frumoasa frunte pe orișicare pernă
La orișicare bal?
O.. da, căci sunt pe lume mizerii omenești
Ascunse, fără milă, în piepturi femeiești.
Sunt suflete pe care mizeria le pierde
Cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde.
O lacrimă e-o lume de tainice dureri
Ce sunt și-n corp și-n suflet și nu sunt nicăieri;
Un zâmbet printre lacrămi e raza cea din soare
Ce vesel se răsfrânge pe-un lung câmp de ninsoare.
Și când gândesc că-n lume sunt suflete menite
În veci de blânda rază a nu fi încălzite,
Când văd că sunt ființe ce port pe frunte scris
Eternă suferință și-n trai, și-n somn, și-n vis,
Mă-ntreb de nu-i mai bine a-și duce fiecare
Adânca sa durere pe șesuri sau pe mare
Spre groapă sau spre bal?
De nu e drept să moară talente prin taverne
Și ochii mari să plângă, pierduți pe negre perne,
În nopți de carnaval?..
Cu ochii stinși de vițiu, cu sufletul de rele,
Cu gându-n cercetare cătând cum să se-nșele,
Își dau sudoarea frunții pe cărțile murdare
Ș-apoi câștigătorul o dă pe-o sărutare.
Călin, iubit de soartă și iubitor de vin,
Venise lângă dânsa să vadă-un alt Călin
Ce-n ochii ei cu lacrămi, ușor se oglindea.. ;
Ș-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea!
– Ascultă-mă, fetițo, stai, cântă-ncetinel:
Ai ochi limpezi ca vinul și-mbătător ca el.
Vin vechi, asta se știe.. – Dă-mi ochii să-i sărut;
Îți dau trei bani.. Sau cere cât vrei. – Cât ai cerut?
Ea tace. Gându-o duce, în repedele-i zbor,
Spre casa mamei sale în care vede-un nor.
Din norul de lumină o mână stă întinsă
Poruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă.
– Primesc – ea zice iute – primesc trei gologani..
De ce nu pot a-ți vinde și zilele-mi pe bani?
…………………………
Și când se duce-acasă, cu ziua dimpreună,
De candela madonei atârnă o cunună,
Apoi ușor se pleacă pe-a mamei față mută
Și buclele ei albe cu drag i le sărută.
Bătrâna, cum o simte, de sânul ei o strânge
Și plânge și-o sărută și-o-ntreabă și iar plânge:.
– Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
Îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă,
La orișicare bal?..
Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă:
– Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!