Cesare Pavese – Versuri.pro

Mereu Vii Din Mare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mereu vii din mare
şi ai vocea ei răguşită,
mereu ai ochii tainici
de apă vie printre mărăcini,
şi frunte aplecată precum
cerul aplecat de nori.
De fiecare dată renaşti
ca un lucru vechi
şi sălbatic, pe care inima,
presimţindu-l, se strânge.
De fiecare dată e-o rupere,
de fiecare dată e moartea.
Noi am luptat mereu.
Cel ce se sparge ciocnindu-se
a gustat moartea
şi o poartă în sânge.
Ca buni inamici
ce nu se mai urăsc
avem aceeaşi voce
aceeaşi durere
şi trăiam încleştaţi
sub cer sărman.
Între noi nici insidii,
nici lucruri inutile –
mereu vom lupta.
Vom lupta iarăşi,
vom lupta mereu,
căci somnul morţii
îl căutăm flancaţi,
şi-avem glas răguşit,
frunte-aplecată şi sălbatică
şi un identic cer.
Am fost făcuţi pentru asta.
Dacă tu sau eu vom ceda la ciocnire,
urmează o noapte lungă
ce nu e armistiţiu, nici pace
şi nu e moarte-adevărată.
Tu nu mai eşti. Braţele
zadarnic se zbat.
Până cînd inima ni se-nfioară.
Au rostit un nume al tău.
Reîncepe moartea.
Lucru neştiut şi sălbatic
şi renăscut din mare.

Peisaj [IV]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

(Tinei)
Cei doi bărbați fumează pe mal. Femeia care înoată
fără a tăia apa, nu vede decât verdele
din orizontul ei îngust. Între cer și plante
se întinde apa prin care lunecă femeia
fără corp. Pe cer se așază norii
ca încremeniți. Fumul se oprește în aer.
Sub răcoarea apei e iarbă. Femeia
trece suspendată prin ea; noi însă iarba verde
o strivim cu trupul. Nu mai e de-a lungul apei
altă greutate. Noi singuri simțim țărâna.
Poate trupul ei lungit, cufundat,
simte cum nesățiosul frig îi soarbe căldura
membrelor scăldate în soare și o topește de vie
în verdele nemișcat. Capul ei nu se mișcă.
Era întinsă și ea, unde iarba e plecată.
Chipul ei pe jumătate ascuns se odihnea pe braț
și privea în iarbă. Nimeni nu sufla.
Mai stăruie în aer acel prim clipocit
cu care a întâmpinat-o apa. Deasupra noastră stăruie fumul.
Acum a ajuns la mal și ne vorbește, corpul ei înnegrit
ce picură răsare dintre trunchiuri.
Glasul ei este unicul sunet ce se aude deasupra apei
– răgușit și limpede, este glasul dintâi.
Ne gândim, lungiți
pe mal, la acel verde mai întunecat și mai răcoros
în care i s-a cufundat trupul. Apoi, unul dintre noi
se aruncă sfredelind apa și traversează, descoperindu-și umerii
când își întinde brațele înspumate, verdele nemișcat.
[1934]

Femei Pătimașe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Fetele la apusul soarelui se bagă în apă,
Pe când marea se evaporă, cât vezi cu ochiul.
În pădure frunzele tremură, iar când ies afară
Precaute călcând pe nisip, se așază la țărm. Spuma
Își vede de jocurile ei zbuciumate cât e țărmul de
lung.
Fetelor le e teamă de algele scufundate
Sub valuri, căci te-apucă de picioare și de umeri:
De tot ce-i goliciune a trupului. Se-ntorc repede la
mal,
Zicându-și pe nume, și uitându-se una la alta.
Chiar și umbrele pe fundul mării, în beznă
Sunt enorme și se văd mișcându-se șovăitoare,
Parcă atrase de trupuri ce trec. Pădurea
E un refugiu tihnit pe când soarele asfințește,
Mai sigur ca prundişul, dar fetelor negricioase
Le place să se arate stând încolăcite-n cearșaf.
Stau între ele pe vine, trăgându-și cearșaful
Pe picioare, scrutând întinderea mării
Ca pe o pajiște sub soarele muribund. Ar cuteza
vreuna
Din ele să se-ntindă goală pe-o pajiște? Din mare
Vor să tresalte algele, ce se ating de picioare,
Gata să-nșface și să-mpresoare trupul tremurător.
Există ochi în mare, care se întrevăd uneori.
Străina aceea necunoscută care înota nopțile
Singură și goală, în întuneric atunci când luna se-
ascunde,
A dispărut într-o noapte și de-atunci nu se mai arată.
Era corpolentă și trebuia să fi fost alb-orbitoare
Ca ochii de pe fundul mării să fi ajuns pân’ la ea.

Va Veni Moartea și Va Avea Ochii Tăi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Va veni moartea și va avea ochii tăi – această moarte ce ne însoțește fără somn, de dimineața până seara, surdă, ca o veche remușcare sau ca un viciu absurd. Ochii tăi vor fi un cuvânt zadarnic, un strigăt mut, o tăcere. Astfel îi vezi în fiecare dimineață când singură te-apleci deasupra-ți în oglindă. O, speranță dragă, în ziua aceea vom ști și noi că ești și viața, și nimicul.
Pentru toți moartea are o privire. Va veni moartea și va avea ochii tăi. Va fi precum sfârșitul unui viciu, cum ai vedea-n oglindă ivindu-se din nou o față moartă sau cum ai asculta o gură-nchisă.
Și în vâltoare coborî-vom muți.

Tu Nu Știi Dealurile

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Tu nu știi dealurile
unde s-a risipit sângele.
Toți fugirăm,
toți aruncarăm
arma și numele. O femeie
ne privea cum fugeam.
Unul singur din noi
se opri cu pumnii strânși,
văzu cerul pustiu
și, înclinându-și capul, muri
sub zid, în tăcere.
Acum e o zdreanță de sânge
și numele lui. O femeie
ne așteaptă în dealuri.

Paradisul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Va fi o zi calmă, cu lumină rece
ca soarele când se naște sau moare, și geamul
va închide văzduhul murdar în afara cerului.
Te trezești într-o dimineață aici, o dată pentru totdeauna,
în boarea caldă a ultimului somn: umbra
va fi ca boarea caldă. Va copleși odaia
prin geamul mare un cer mai mare.
De pe scara urcată într-o zi pe totdeauna
nu vor mai veni glasuri, nici chipuri moarte.
Nu va fi nevoie să lași patul.
Numai zorii vor intra în odaia goală,
va fi de ajuns fereastra ca să îmbrace fiece lucru
într-o limpezime calmă, aproape o lumină.
O umbră descărnată se va așterne pe chipul întins.
Amintirile vor fi cheaguri de umbră
strivite asemenea cărbunilor trecuți
în cămin. Amintirea va fi flacăra
ce încă ieri juca în ochii stinși.

Două Țigări

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Fiece noapte e o eliberare. Te uiți la licăririle
de pe asfaltul bulevardelor ce lucitoare se lasă pradă vântului.
Orice rar trecător are un chip și o poveste a lui.
Iar la ora asta nu mai simți oboseala: felinarele cu miile
sunt toate pentru cei care se opresc să aprindă un chibrit.
Flăcăruia se stinge pe chipul femeii
care mi-a cerut chibritul. Se stinge de vânt
și femeia dezamăgită îmi mai cere unul
care se stinge și el: acum femeia râde înăbușit.
Aici putem să vorbim cu glas tare și chiar să țipăm,
căci nu ne aude nimeni. Ne ridicăm privirile
spre nenumăratele ferestre – ochi închiși ce dorm –
și așteptăm. Femeia își scutură umerii
și se plânge c-a pierdut fularul colorat
care noaptea îi ținea loc de sobă. Dar e de ajuns să stai proptit
după colț și vântul nu mai e decât o adiere.
Pe asfaltul tocit se vede deja un chiștoc.
Fularul ăsta era de la Rio, dar mai spune femeia
că-i mulțumită că l-a pierdut, pentru că așa m-a întâlnit.
Dacă fularul era de la Rio, a trecut noaptea
oceanul inundat de lumina marelui transatlantic.
Desigur, nopți cu vânt. E un cadou de la marinarul ei.
Dar marinarul nu mai este. Femeia îmi spune în șoaptă
că, dacă urc cu ea, îmi arată portretul lui,
cu părul creț și bronzat. Călătorea pe vapoare murdare
și curăța motoarele; eu însă sunt mai frumos.
Pe asfalt sunt acum două chiștoace. Ne uităm la cer:
fereastra de acolo sus – îmi arată femeia – este a noastră.
Dar nu avem sobă. Noaptea, aburii risipiți
nu prea au lumini, au însă stele.
Trecem bulevardul la braț, hârjonindu-ne ca să ne încălzim.

O Amintire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu există bărbat care să poată lăsa vreo urmă
în această femeie. Tot ce-a fost piere într-un vis,
se risipeşte dimineaţa şi rămâne doar ea.
Dacă n-ar fi fruntea atinsă de clipă,
ar părea uimită. Doar obrajii zâmbesc
mereu.
Nici zilele nu se adună
pe chipul ei, ca să-i schimbe zâmbetul uşor
ce se răsfrânge peste lucruri. Cu aprigă fermitate
face orice lucru, dar pare de fiecare dată că-i prima oară;
şi totuşi trăieşte fiecare clipă. Se dezvăluie
trupul ei puternic, privirea reculeasă,
în vocea tainică şi oarecum răguşită: o voce
de bărbat obosit. Şi nici o oboseală n-o atinge.
Dacă-i priveşti fix gura, închide ochii pe jumătate
în aşteptare: nimeni nu poate îndrăzni o nesăbuinţă.
Mulţi bărbaţi îi cunosc zâmbetul ambiguu
sau încruntarea neaşteptată. Dacă a existat un bărbat
s-o ştie cum geme, umilită de dragoste,
plăteşte zi de zi, neştiind despre ea
pentru cine trăieşte ziua de azi.
Zâmbeşte singură
zâmbetul cel mai ambiguu mergând pe stradă.
[octombrie 1935]

Tu Ești Ca Un Pământ

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Tu ești ca un pământ
nerostit niciodată de nimeni,
tu nu aștepți nimic
decât numai cuvântul
ce va țâșni din adâncuri
ca un fruct între ramuri.
Un vânt te ajunge.
Lucruri aride și moarte
te stânjenesc și pier în vânt.
Cuvinte și membre vechi.
Te înfiori în vară.

Simplitate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Omul singur – care-a stat la pușcărie – se-ntoarce
în pușcărie
Ori de câte ori mușcă dintr-un codru de pâine.
În pușcărie visa iepuri gonind
Peste țarina iernii. În negura iernatică
Omul trăiește între ziduri de străzi, bând
Apă rece și mușcând dintr-un codru de pâine.
Unii cred că după asta viața renaște,
Că răsuflarea se domolește, că iarna se-ntoarce
Cu mireasmă de vin în cârciuma cea caldă,
Și focul cel bun, grajdul, și masa de seară. Unii cred,
Cât timp sunt înăuntru cred. Într-o seara, iată, e
liber să iasă,
Dar iepurii alții i-au prins și-i mănâncă la căldură
Voioși. De nevoie se uită la ei de la geam.
Omul singur cutează să intre să bea un pahar
Atunci când dă-nghețul, și se tot uită la vinu-i din
față:
Culoare fumegoasă, damful greu la stomac.
Mușcă din codrul de pâine ce mirosea a iepure
În pușcărie, dar acum nu mai miroase nici a pâine
Nici a nimic. Și până și vinul miroase a negură și-
atât.
Bărbatul singur se duce cu gândul la câmpiile-alea,
mulțumit
Să le știe arate de-acum. În încăperea pustie
Încearcă să cânte în șoaptă. Revede
De-a lungul șanțului smocul murilor despuiați
Care-n august a fost verde. Își fluieră cățeaua.
Și-apare iepurele și nu le mai e frig.