Péter și Pál (știm) la vară
În calendar se împacă,
Stând cu modestie simplă
La un loc pe rogojină;
Dar la Péter-Pál al nostru
Ce găsim este macabru:
Zarvă, mereu ceartă,
Curtea o răstoarnă;
Vecini răi: blestem turc,
Mai mult dușmani, ce sunt.

Când la Pál fumegă coșul,
Péter strănută de fumul;
Dar, când scormone găina
Lui Péter,
E limpede,
Strică la Pál fundația;
De aci vai și amar,
Se ajunge până la gard!
Nu se lasă nici unul,
De la mare pân’la micul
Furioși se ceartă,
Ca și javrele de pază
Din ambele părți urlă,
Mușcând în leaț gaură.

Dar, să trec concret la fapte,
Se știe, de când lumea,
Pál în ogradă avea
Un nuc, ce pereche n-are.
La vecin intra o cracă,
Pe care Péter, ce ager,
Că nuca tot la el cade,
A lăsat netăiată.

Fapt de duminică, arar,
Că privighetoarea
S-a pus pe craca aceea,
Alegând-o pentru altar,
De unde slăvind în zori
Și pe Domnul, cu triluri:
Mulțumind pentru soare,
Care, iată, apare.
Pentru lumină și brumă,
De briză și mireasmă;
Pentru copacul înflorit,
De cuib, unde a clocit,
Bucuria, ce inima
Pătrunsă o va îmbiba;
Deci, în ea ce trăind,
Ce observă în jur, privind,
Acel fast, lumină și ton,
Glorie, ce
– Firește –
Pentru ea
S-a creat,
Numai pentru ea, tot!

Într-atât, cât stăpânul Pál,
Care, vrăjit, o asculta,
Așa striga de bucurie:
„Dumnezeule,
Ce frumos
Cântă pasărea mea!”.
„A matale e umbra, zău!
Să nu vă spun ceva rău…”
Prin nuiele s-aude
Cu tărie, vorbe brute.
„Păi, a cui – riposta Pál –
Când, pe nucul meu a stat?”.
„Dar, pe la mine răsună:
Matale, cum vi să cuvină!”.

Pál nu lasă: cu el așa!
Péter urlă: nici așa!
Mai mult, din vorbă-n vorbă,
Din insultă drept la botă,
Gata, mahmur
Sărind gardul,
Se luptă, chiar cu trântă;
Fără rost, într-o zi sfântă
Umplându-se și de sânge, –
Nici unul nu învinge.

Dar Pál vrea răzbunare,
Și cu nas în sângerare
Merge la un judecător,
Și cum sângele e martor
Se prezintă cu ofensă.
Dreptul, cică, el nu lasă,
Ar intra chiar la rege
În genunchi: dar cântecul
Nu-l lasă, venit de pe nuc,
Nu-l lasă! pân’la moarte.
Apăsat, aruncă șpagă
În balanța cu adevărul,
Ce judecătorul bagă
Dinadins în buzunarul.

Nici pe Péter nu-l lasă
Dreptatea inocentă:
La jude să nu meargă,
Să depună plângerea.
Cum a decurs, – povestește,
Al lui e cântul, crede:
Nu-i ducat
Ce ar lua,
Nu-i lege, nu e codul,
Doar vede cerul, omul!
Ca vorba să-și adune
Într-o ordine anume,
Cât a dat uită multe
Și la drept o șpagă pune,
Ce în buzunar la jude,
În stânga, drept sub inimă,
Frumușel se va ascunde.

Venind ziua dorită,
Ca să avem verdict deja,
În procesul filomela
Norocosul să apară.
Dar, și pe jude îl lasă
Acum, științele sale,
Deși doi
Procurori
Căutând în paragrafe,
Citind în multe scrisuri:
De cazuri
Cu triluri,
Nu scrie în corpus juris;
Cu supărare, judele
Lovește pe buzunare
Și arătând, prin urmare,
Dând verdictul, spre părțile,
Despre privighetoare:
Auziți!
Nici aci, nici colo
Nu a cântat pasărea
(Lovind dreptul) cântă mie,
(Lovind stângul) cânta mie:
Puteți pleca.

Ce frumos, că azi deja
Nu se-ntâmplă așa ceva,
Vecinul nu ne ceartă,
Despre rude,
Doar bune,
Omul fuge de instanță…
Nu e grup, învoială
Ce s-ar sfârși cu ceartă,
Frate, soră
Se împacă
Seamănul
Prietenul:
Să-l dai în judecată,
De furie să moară,
Niciunul nu ar vrea.

Dar unde găsim juristul,
Care un proces cu trilul
De filomelă, ar accepta!?

Maiestate! Walesul
E sigur, cel de preț:
Cu pământ, râu, pășuni,
Având și munte, șes.
Și poporul, dat de Domnul,
E fericit, Sire!
Colibele toate tac,
Ca niște morminte.

Rege Edward, rege englez,
Pe calul șarg a mers:
În jur liniște, tot drumul,
Ținutul mut și șters.
Montgomery e cetatea,
Unde poposește;
Montgomery fiind stăpânul,
Primește pe rege.

Vânat, pește și bucate,
Bun de ochi, gură,
Ce sute de slugi aduc
Și văzul ți-l fură;.
Tot ce rodește insula
Băuturi, hrane;
Și tot vinul ce spumegă
Dincolo de mare.

Domnilor! mie nimeni nu-mi
Închină un pahar?
Domnilor! câinilor de Wales!
Trăiască Edward?.
Vânat și pește, și ce e sub cer
Bun de gură, ochi,
Văd eu: dar drac e închis
În orice nobil.

Domnilor, câini ticăloși!
Trăiască Edward?
Care va cânta faptele –
Să apară un bard!.
Voinicii se privesc,
Din Wales veniți;
Obrajii de mânie,
De frică-s palizi.

Grai oprit, ton în suspans,
Suflul se abate. –
După ușă un om cărunt,
Un bard alb apare.
Rege, faptele el cântă,
Bătrânul începe;
Un zuruit, un horcâit,
Când lira izbește.

Un zuruit, un horcăit,
Ziua în sânge,
Fiarele la miros vin:
Vina ta e, rege!.
Sunt uciși cu miile,
În grămezi, cruce,
Vii spicuie plângând:
Vina ta e, rege!.

La rug cu el! e prea dur –
Poruncește Edward –
Merit un cântec moale;
Ș-intră un june, bard.
„Ah! spre golful Milford suflă
Briza de seară;
Jale de virgine, plâns de
Văduve apasă.

Nu naște sclav fată! mamă
Tu, nu alăpta prunc!.. ”
Regele dă semn. Ce prinde
Pe cel ajuns la rug.
Cutezător și nechemat
Un alt bard răsare;
Și cobza nu se dezice,
Acest cânt apare:.

„Din lupte avem eroi –
Tu, Edward ascultă:
N-avem bard de Wales, care
Pe tine laudă.
Faptele lor plâng pe liră –
Ascultă tu, Edward:
Spre tine merge blestemul,
De la orice bard. ”.
Văd eu! – Regele va da
ordin cumplit, din mers:
La rug, cu oponenții
De barzi din Wales!.

Slugile gonesc vraiște,
Prin țări, departe.
În Montgomery s-a nimerit
Un ospăț aparte.
Rege Edward, rege englez
Pe calul șarg a mers;
În jur totul în flăcări:
Provincia Wales.

Cincisute cântând a mers,
Bard-Wales în flamă:
Dar niciunul n-ar fi spus
Ca: să trăiască. –.
Ah! ce urlă? ce cânt nocturn
Prin Londra, și stradal?
Primarul va fi spânzurat,
Dacă va fi vacarm!.

E liniște; și zumzetul
Muștelor dispare:
„Vai celor, care se plâng!
Regele doarme. ”.
Hei! fluier, tobă, cânt!
Trombon, mai tare:
Blestemul de ospăț s-aud,
Răsunând din Wales..

După cânt, fluier, tobă,
Și corn de vestiri,
Cincisute cântă tare
Cântul de martiri. (*).