– Badea-al meu cu boi și car,
Nu-mi mai călca pe hotar
Că mă duc la primărie
Și-oi scrie pe-o hârtie
C-ai făcut pagubă mare,
Mi-ai călcat iarba-n picioare,
Măi bădiță, om cu dor,
Măi bădiță puișor!.
– Lasă, mândră, lasă, lasă,
Nu te ține mânioasă,
Că iarba s-a ridica
La vară când a ploua,
Și ca să te mulțumesc
Oi veni să ți-o cosesc,
Măi mândruță frumușea,
Măi mândruță, mândra mea!.
– Rău ești, bade, slab de minte
Când doruțul te cuprinde,
Iarba o fost mare, deasă,
Dar i-o cam trecut de coasă,
I-o fost vremea mai demult,
Dar tu nu te-ai priceput,
Măi bădiță, om cu dor,
Măi bădiță puișor!.
– Mândră dragă, nu-i așa,
La poart-oi lăsa coasa
Și vin cu mâinile goale
Să te-aștept mândro-n cărare,
Să lăsăm hatul și iarba,
Să nu ne sfădim degeaba,
Măi mândruță frumușea,
Măi mândruță, mândra mea,
C-aș da și carul cu boi
Numai să fim amândoi,
Măi mândruță frumușea,
Măi mândruță, mândra mea!
Sensul versurilor
Un dialog muzical între un bădiță și o mândră, inițial tensionat din cauza pagubelor aduse de carul cu boi, dar care se transformă într-o declarație de dragoste. Bădița este dispus să renunțe la avere pentru a fi cu mândra.