Tare necăjită ai fost, mamă,
Iarnă, vară, orice timp trecând,
Cât era de frig sau de căldură
Tot desculță te-am văzut mergând,
N-ai purtat o haină mai ca lumea,
O scurteică veche doar aveai,
Dar și pe aceea-ntotdeauna
Numai câteodată o-mbrăcai.
Ochii tăi arzând ca două stele
Le mai văd luminile și azi,
Boabe mari de lacrimi ca și jarul
Le striveai cu mâna pe obraz,
Tot așa ai fost de când țin minte,
Pe picioare-ai mers la drum mereu,
Nici în car nu te suiai de teamă
Boilor să nu le fie greu.
Ce păcat că n-ai trăit, măicuță,
Ai plecat fără de timp în lut,
Ce pantofi ți-aș fi adus acuma
Și ce haină azi ai fi avut,
De-acum nu-ți mai trebuie scrisoare
Și nu mai aștepți niciun răspuns,
Ochii tăi s-au stins, iubită mamă,
Iar ai mei s-au săturat de plâns.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund al cuiva pentru viața grea pe care a dus-o mama sa, marcată de sărăcie și sacrificiu. Vorbitorul își exprimă durerea că mama sa a murit înainte ca el să poată să-i ofere o viață mai bună și își amintește cu tristețe de suferințele ei.