Ce stare, de lipotimie relativă,
Îmi curge tonusul în grei genunchi
Și inima parcă-mi se zbate într-un junghi
Și timp îmi ia, nu am reacție paleativă.
Sunt bradicardic, nu mai am paloare,
Urechile-mi se înfundă-s „down”,
Nu am putere-s prăvălit pe-un scaun..
Sunt singur, nu mai cred nicio reluare.
E pasa proastă-n multe repetiții,
Când nu mai e noroc, e contra totul,
Nu-i vis real, mi se refuză trocul..
Același, nesfârșitul stadiu de ambiții.
Este-un preludiu pentru resemnare,
S-a dus reacția de-adrenalină;
E minus-varianta-n prăbușire lină..
Ultima diferență-ntre-un eșec și remușcare.
Chiar de mă-ntreb de ce-s veșnic alesul
Din contraponderea cu cei ce mă compar,
Oricum nu am răspunsul, n-am habar
De ce, măcar aleatoriu, n-ajung interesul!.
Și inefabil mă îndrept spre resemnare
Și lupt din răsputeri acolo să n-ajung;
Îmi fac din suferință timpul mai prelung
Și ultima speranță-mi las pentru-o-ntrupare..
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dezamăgire și resemnare în fața eșecurilor repetate. Naratorul se simte singur și lipsit de speranță, îndreptându-se inevitabil spre acceptarea unei situații nefavorabile, deși luptă împotriva acestei capitulări.