De ce ne ducem viața-n doi
Căci unul singur ne-am născut?
Conceptu-a fost să fi putut
Totalu-ntreg să-l facem noi.
Percepte ne-am creat demonici;
„Singur” e acum nedumerire!?
Dăm vina pe nepotrivire
Parcă n-am şti că suntem unici!?.
Cum ochii, braţe şi plămâni
Gonade şi suprarenale
Ne acuplăm să-nfruntăm lumi
Din emisfere cerebrale.
Bipezi cu-auz duplicitar
Nu ne-am creat la timp rezerve
Să fim un dublu unitar
S-avem un ego în conserve.
Ne imităm precum organe
Şi ne-ncântăm în „simpatie”;
Nu-s unul sigur din prostie!
.. Sau fiind prea slabe nu-s orfane?!?.
E lumea oare-o slăbiciune
Învinsă de singurătate?
Iubirea-i doar deşertăciune
De-a imita o paritate?.
Răspunsul este imperfectul
-Negatul cu „perfecţiunea”-
Nevrând să acceptăm defectul
De-a nu fi.. top-creaţiunea..
Vă las reflecţia morală
Şi plină de sinceritate;
Că nu suntem fiinţa finală
Perfectă în simplicitate..
Şi temători, umilii, caştii
Să fim convinşi că-n viitor
Vom fi înlocuiţi din aştrii
De-un alt.. superior popor!!!
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană, oscilând între nevoia de conexiune și acceptarea individualității. Sugerează că teama de singurătate ne face să căutăm paritate în loc de a ne accepta imperfecțiunile, anticipând chiar o posibilă înlocuire a umanității de către o rasă superioară.