Zidirea din vârful de coastă,
Acolo-i biserica noastră,
Loc-ritul de joacă-a credinţă
La copilul ce-am fost, pocăinţă.
Îi revăd ziduri groase cu bolţi,
Sfinţi de fum, cruci de piatră cu morţi;
Am imagini din ei încrustate
Pe vecia-mi înspre maturitate.
Duminici am trecut tot pe rând
Cu respect de prezenţă, crezând.
Îs al bunicii pioase-lăstar;
Eu eram băieţandrul de-altar!
Văd pe preot bătrân de când este
Din tărâm de la Prut, ce e peste
Din Soroca cu vorbă moldavă;
Îl port în suflet, în minte mi-e slavă.
Mirosea a anafură, a mir,
Vin din rugi. Îi licăreau în potir
Ochii calzi şi bărbiţa de sur;
Drag mi-era, nu-i plecam dimprejur.
Din pănuş de porumb împleteam
Ştergător de picioare, făceam.
Tata-mi bun meşterea fund de lemn
La anafură şi ulcea d-undelemn.
Nu e-n veci altă noapte frumoasă
Cum de Paşti când fugeam de acasă,
Cu fior mă-ncântam în corale.
Lui Iisus îi stăteam blând în poale.
N-am să uit de „Hristos a înviat”
Când râdeam sau plângeam cu păcat
Necrezând adevărul din cânt
Doar acum, când am gând de mormânt.
Oare zidul biserici-mi sfânt
Poate fi un loc de veci la Pământ
Unde sfinţi să ia-n schimb păcătoşi
Întrupându-i, eterni credincioşi?!?
Sensul versurilor
Piesa evocă amintirile legate de biserica din copilărie, explorând sentimente de credință, nostalgie și reflecție asupra inocenței pierdute. Naratorul își amintește cu drag de experiențele din biserică, de figurile preotului și ale bunicii, și de ritualurile religioase care i-au marcat copilăria. Acum, cu gândul la moarte, își pune întrebări despre sensul credinței și despre locul bisericii în viața sa.