Apa vișinie se poate observa în adâncul fântânii,
Ca un fir de păr ce nu poate fi distrus,
Asemenea unei vieți pline de bucluc,
Ce nu poate fi refăcută, vândută sau binefăcută.
Stau și îmi amintesc, cu dor de seamă,
De acea persoană ce îmi dădea un gând de speranță,
Și mereu mă ajuta în viață, cu o fericire nedescrisă,
Dar acum, totul s-a năruit, ca un mucegai în stadiu deschis.
Sper măcar o dată, să o văd în vis,
Să îmi explice despre răutatea mea și maniacul din mine,
Pentru că, n-am putut să o tratez cum trebuie
Și a trebuit să plece în grabă, fără o explicație,
Fără pic de speranță.
Aș vrea să mai pot remedia ceva,
Dar parcă, am același umblet;
Timpul meu și al ei nu poate fi readus..
Măcar să bag de seamă, ce-am învățat din asta,
Să nu o mai repet și să repar amarul,
În care m-am adâncit.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund al naratorului pentru pierderea unei iubiri importante. El reflectă asupra greșelilor sale și asupra impactului negativ pe care l-a avut asupra relației, dorindu-și să poată repara trecutul și să învețe din experiență.