Deliric 1 – Ambrozie

I. Am scris versuri cu sânge
Dar din greșeală am șters cu lacrimi de înger
Și-a rămas foaia goală
Și-acum foaia plânge, i-e dor de cerneală.
Pun silabe, când accente cad pe vocală.
Iau altă coală, curge sudoare din peniță,
Gânduri ies sub soare din temniță.
Orgoliul lasă masca jos, de-actriță.
Ambrozie vie de viță învie simțuri din ființă.
Și-ți zic cât de clar se poate
În mine le-ard pe toate,
Că sunt bine, că sunt rău,
Că-s pe vine, că-s pe coate,
Nu pot să las de-oparte,
Că-s unul dintre gloate
Tripate pe profit,
Tripate că trăiesc jumate.
Că sunt unul dintre ei,
Sunt unul dintre zei, care-s orbi,
Care scorm cu ciocuri de metal, care-s sorb
Sânge viu, și-mpart un pământ mort, ca pe tort..
Măcar eu unul nu-s de-acord!.

II. Orașu-i un mare bal mascat, umblu deghizat,
Văd viitorul printr-un bol de cristal spart
Mă face distant,
Mă face să scot gheare din start,
Să-mi ascut colții,
Ascunși după măști de fier ca roboții.
Hoți cu toții, devin neputiincioși ca idioții,
Cum ne furăm copilăria, ne privăm de emoții.
Lacăte la zăvor din spatele porții
Nu las’ pe nimeni să intre,
Ascus după sarcasm și cuvinte;
Cinism cât cuprinde,
Inima-i subjugată de minte, te minte
Până rolul te prinde
Într-o piesă de teatru proastă –
E piesa noastră.
Mâzgălesc rolul vieții mele cu pastă
Că-s scenarist, regizor, producător și-artist,
Compozitor pentru fundal sonor și cascador la risc,
Am scut de fier, otravă-n plisc,
Ce asculți e ce am scurs din el, otravă-n disc.

III. Sunt fraze pe care le scriu greu;
Nu prea-mi deschid sufletul mereu.
Am învățat că suferi tu,
Sau superi tu pe altul, eu
Închid în mine tot
Știu că-i prost, știu că pot să pun stop,
Știu că pot să scot să nu le-ngrop; Sunt
Gata să urlu cu voi,
Sunt unul cât doi, personalități multiple
Le pun pe foi, le rup apoi, le
Scriu din nou, le-arunc în foc, le scriu cu stil nou
Le scriu la fel cu-n alt stilou, le scot din foc
(Las’ că le sting eu!)
Oricum sunt foi la indigo, ce îngână ce-ți zic eu
Cu vână, cu frică, ascultă cum pică!