Plângeam în suflet, și tu cu mine
Și atât de strâns ne-mbrățișam.
Pe un peron de gară tristă
Din viața ta, eu dispăream.
Dar timpul n-a spălat vreodată,
Din suflet amintirea ta.
Eu sunt mereu peronul care,
Veșnic te va aștepta.
Pe cristalin, mai port privirea-ți
Și palma mea, în palma ta.
Nu te voi șterge, chiar de timpul
Și tu uitării, mă vei da.
Eu sunt același vechi peron
Ce tu în urmă l-ai lăsat.
Privirea ți-a rămas cu mine
Oare regreți că ai plecat?
Mă mai iubești, m-ai dat uitării?
De vocea mea, îți amintești?
Mi-e dor de vremea ceea-n care,
Tu îmi spuneai că mă iubești.
Dar poate vom trăi vreodată
Visul ce încă nu-i apus.
Din ochi, nu vor mai curge lacrimi
Căci în destin, așa ni-i scris.
Vom împleti noi doi cununa,
Să îmbrăcăm cerul cu ea,
Am să te-aștept o viață-ntreagă,
Voi fi aici, în gara mea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentele unui suflet rămas în urmă, comparat cu un peron de gară, așteptând o iubire pierdută. Vorbitorul își amintește cu dor de momentele frumoase și se întreabă dacă persoana iubită regretă despărțirea.