Casso – Palatul Odăilor Interzise

Pe unde calc, pe unde merg, în urma mea totul moare,
Presărat din cer cu aripi de smoală la-naintare.
Merg spre un tărâm lipsit de viață și culoare,
Am o mie de întrebări în gânduri, o fi bine oare?
Să mă detașez de tot ce înseamnă rău și bine,
Să aleg inconștient calea sufletului în neștire.
Conștiința mă apasă, la ce bun, știu că nu-i pasă,
Răsucește cuțitul în rană când sunt în pasă proastă.
Ai grijă cum folosești cuvintele, cea mai dură lamă,
Lasă-n urmă răni sufletești, cea mai dură armă.
Pericolul vieții te face să gândești la tot ce-ai făcut,
Când viața îți dă câte-o palmă, învață să fii tăcut.
Așa e mai bine sau poate așa a fost este conceput,
Pici, te ridici, te scuturi, devii mai priceput.
Ca și timpul s-a-nvechit de când așteaptă de la tine
„Marea cu sarea”… că i-ai promis totul va fi bine.
Că nu-i nimic mai special pe lume și mai de prisos
Decât să sclavești ca un câine pentru o mângâiere și un os.
Măcar ei sunt loiali față de alții fără de nume,
Ce se dau binevoitori pentru a-ți lua ceva anume.
Mă avânt în „palatul odăilor interzise”,
Într-o manieră înconjurată de abisul ușilor închise.
Încerc să răzbesc către o lume divină,
Dar rămân împotmolit, mintea-i de vină.
Orice vis mi-am propus, nu l-am lăsat ruină,
Nu l-am spulberat în lumea asta ce-ncet se-nclină.
Am fost motivat de cei care visau cu ochii deschiși,
Îmi creștea sufletul când îi vedeam la minte-nchiși.
Aud urlete ce vor scăpare din cutia Pandorei,
Eu n-am să-mi dau sufletul la schimb pentru ce vor ei.
Sunt fericit aici, aici am învățat să răzbesc,
Să iubesc ce mă-nconjoară și să nu uit să zâmbesc.