Hei, bună dimineața, încep cu o poveste
În care mulți se regăsesc și nu pot trece peste
Fiecare este, și trăiește și privește că dragoste nu se cerșete
Da, ea când vine, te strânge ca un clește.
Vad doi copii pe stradă ce mereu se țin de mână
Nu-și dau drumul niciodată, îi vad zilnic de-o lună
Poate nu sunt copii, că par a fi maturi
Și cică uneori mai știu să dea și sfaturi.
Eu mereu beau cafeaua, în același loc
În picioare lângă ușă sprijinind în toc,
Și nu-i mai vad de loc
Pentru că nu mai sunt.
Cei ce profitau de semafor să-și dea un sărut
Îmi amintesc de ei și-am o lacrimă pe față
Că e vorba de mine și cea mai frumoasă fată.
Poate o știi și tu, poate o știți și voi
Un golan și o pustoaică, dragoste cu năbădăi
Așa eram amândoi
Azi fiecare singur.
Că tot ce-a fost, acum plutește ca un abur
O aud plângând, o vad și noaptea-n somn
Sau poate-i doar în mintea mea că simt că mor de dor
Azi m-am decis s-o sun.
O aștept la școală-n poartă
S-o întreb dacă se mai gândește la relația noastră
Când m-a văzut nervoasă, și-a întors privirea
Dar sub tristețea feței se citește fericirea.
O invit la o cafea, nu stăm în poarta școlii
Știam că-o să accepte deci nu aveam dubii
Mici discuții știi
Ne-am certat de la prostii.
O lacrimă de fericire sau poate emoții
De-atunci o țin de mână
Nu-i dau drumul niciodată
Un golan și o pustoaică dragoste adevărată
Sensul versurilor
Piesa descrie o poveste de dragoste din trecut, între un băiat și o fată, rememorată cu nostalgie. Naratorul își amintește de momentele frumoase, dar și de despărțire, și încearcă să reînvie relația.