Costache Ioanid – Un Vierme Mic

E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
Cu-abecedarul în față, stă un copil și scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbește o șopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilul își pune creionul între dinți.
„Șopârlele-s frumoase, și-s repezi, și-s cuminti.”
Ușor el dă o foaie. Și alta. Și-ncă una.
Apare papagalul, păunul și păuna
și un cocoș cum scurmă, hrănind o găinușă,
și un… Dar stai, afară cine-a scâncit la ușă?
Băiatul stă și-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag și strigă: „E cineva?” Tăcere.
Ba nu. E-un glas subțire. Auzi? -Mi-e frig, îngheț!
Copilule, deschide pentru-un sărman drumeț!
-Dar cine ești? Mi-e frică. -Sunt mic. -Să-ntreb pe tata!
-Nu-l întreba! Deschide, că plouă cu găleata!
-Dar cine ești? -Un vierme. -O, viermii nu prea-mi plac.
-Dar eu sunt mic, o scâmă. Și, când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai, trage zăvorul, că mi-e frig!
Și i-a deschis băiatul: -Noroc și seara bună!
-Noroc! Dar unde-i ploaia? -A stat. Nu vezi că-i lună?
Hi-hi! A fost o glumă ca să mă lași pe prag.
Dar stai, nu-nchide ușa, că după mine trag
un vechi și bun prieten, un șoricel din pod.
-Sunt eu! Dar cățeaua unde-i? Ia dă-mi-o să ți-o rod!
Apoi o să dăm fuga prin mese și prin blide,
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
că trag și eu cu coada o bufniță flămândă!
-O bufniță? Mi-e frică! -Dar bufnița e blândă.
-Sunt bufnița! Privește în ochii mei rotunzi.
De-acum să umblii noaptea și ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata… Stai puțin.
Ia mai lărgește ușa să intre și-alt vecin.
-Eu! Mă cunoști. Sunt vulpea. Și cred că mă iubești.
-Eu știu că vulpea strică… -Ce? -Viile? -Povești!
Dacă asculți de mine, am să te-nvăț să furi!
-Dar e păcat. -N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute?
Și-acum deschide-n laturi, că vine, vine iute
o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieși în cale,
slăvitei caracatițe! Încolăcimii sale!
-Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară! Prea târziu!
Căci bufnița și vulpea și șoarecul suriu
dau ușa de perete. Și umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze.
Ce rece-mbrățișare! Cum i se frânge trupul!
-Așa! Sunt deznădejdea! Acum apare lupul!
Vai! În chenarul ușii doi ochi de foc se-arată.
E lupul ce rânjește și vine, vine… „Tata!”
Ca trăsnetul lovește o flacără pe lup.
Iar umedele brațe de pe copil se rup.
-Tu dormi? îi spune tata. Și lecția n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost vis!
„Minciuna nu-i o crimă”, se spune câteodată.
„E-un vierme mic, ce trece. Și floarea-i tot curată.”
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe-a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanț: robia.
Visarea trage lenea, și lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furișagul.
Și-apoi, când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
te face să-ți curmi viața sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună prima.
Minciuna e o crimă! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme, tu strigă-n grabă: „Tata!”
Prin sângele salvării lovește-l pe dușman!
Alungă primul oaspe, căci ultimul-i Satan!