Cu mine tata s-ar mândri
Pe-al mamei chip un zâmbet ar înflori
Fără să cuceresc noi lumi și glorie
Sau cu un nou stil să intru în istorie.
Destul ar fi să folosesc în viață
Unealta de la ei – a lor povată
să-mi cârmuiesc corabia propriei sorți
Printre corăbii pline de idioți.
Chiar de n-aș fi măcar o dată-n frunte
De n-aș urca pe-al omenirii vârf de munte
Să fiu un biet număr într-o gloată
Tot aș muri cu inima-mpăcată.
Că am făcut tot ce mi-a stat în fire
Că mi-am urmat propria gândire
Am dat din mine ce era mai bun.
De restul se ocupă El acum.
(Iubirea necondiționată
Va înflori din grija ne-ncetată).
În cel din urmă ceas
Tot ce-a mai rămas
E să fiu om, să pot înfrunta
Tot ce destinul pune-n calea mea
Să fiu numit, drept, fără de tagadă,
Fărâmă din a Domnului pămadă.
Să fiu ce sunt, de-atât mi-e dor
Să fiu mezinul lui și-al ei copilul lor,
Și chiar de cresc eu tot copil aș fi.
Astfel cu mine tata s-ar mândri,
Și-al mamei chip de zâmbet va-nflori.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre dorința de a-și face părinții mândri, nu prin realizări grandioase, ci prin trăirea unei vieți autentice și morale. Esența este mulțumirea cu sine și urmarea propriului drum, știind că ai dat tot ce ai avut mai bun.