Douăzeci de primăveri
Le-am avut, bade, mai ieri,
Așa repede-au trecut
De nu știu de le-am trăit,
Pân’ mai ieri purtam codiță,
Astăzi poartă-a mea fetiță.
Cine-mbătrânește omul?
Numai dragostea și dorul,
Că dorul unde se pune
Face inima cărbune,
Te scoală noaptea din pat
Și umbli nebun prin sat.
Dorul care l-am dus eu
Ca pământu-o fost de greu
Că prea mulți ani am iubit
Pe cine n-o trebuit,
De-aș putea să-ntineresc
Aș ști pe cin’ să iubesc,
Dar nimic nu mai pot face,
Timpul nu se mai întoarce.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă regretul naratoarei față de trecerea rapidă a timpului și alegerile greșite în dragoste. Ea reflectă asupra tinereții pierdute și asupra dorului care a marcat-o, dorindu-și să poată întoarce timpul.