Omul care nu iubește
Degeaba-n lume trăiește
Pe vecin îl dușmănește,
Iar pe frate-l ocolește,
Inimă de piatră are,
Nu știe de supărare,
Nici nu vede pom în floare,
Are inimă de piatră,
Nu greșește, nici nu iartă,
Nici nu ține foc în vatră.
Omul care nu iubește
Viața-ntreagă și-o muncește
Și rămâne-așa, săracul,
Singurel să-și calce pragul,
Între oameni ca străinul,
Seamănă cu mărăcinul
Și se apară cu spinul,
Și-așa mândru cum se ține,
Ai iubi, dar n-ai pe cine,
Îl aștepți și nu mai vine.
Omul care nu iubește
Doina nu și-o mai doinește,
Graiul nu și-l mai grăiește,
Trupul nu-și mai ‘drăgostește,
Casa lui prea mică-i pare
Încuiată-i cu zăvoare
Și n-are fața la soare,
Pe târziu sau pe devreme
Casa lui de doruri geme
Cu o mie de blesteme.
Sensul versurilor
Piesa descrie viața unui om incapabil să iubească, care trăiește izolat și nefericit. El este străin printre oameni, lipsit de bucuriile simple ale vieții și bântuit de regrete.