Frunză verde, foi ca vița,
Cine urcă potecuța?
Urcă neica cu piciorul
Vine să-mi stâmpere dorul,
Urcă neica potecuța
Vine ca să-i dau gurița,
Că o seară de nu vine
Ia foc inimioara-n mine.
Și iar verde bob năut,
Lung e drumul și bătut,
Nu-i bătut de car cu boi,
Nici de ciobănași cu oi,
Doar de noi neic-amândoi
Că veneam pe înserat
La stejarul retezat,
Noi ne iubeam amândoi
Frunza foșnea prin zăvoi.
De-atuncea vremea-a zburat,
Și viața s-a mai schimbat,
Neica vine câteodată
Și stăm de vorbă la poartă,
Fă, neicuță, cum oi face
Și lasă-mi inima-n pace,
Ori cu mine, ori cu alta,
Croiește-ți, neicuță, viața,
Ori mă lasă, ori mă ia,
Nu-mi frânge inimioara.
Sensul versurilor
Cântecul evocă o dragoste trecută, plină de amintiri frumoase legate de natură. Acum, timpul a trecut, iar relația s-a schimbat, lăsând loc nostalgiei și incertitudinii cu privire la viitor.