Mihai Margineanu – Femei, Femei

I:
Nu e nimeni pe stradă,
Ochii triști să mi-i vadă.
Nu e nimeni pe stradă,
Să mă vadă cum plâng.
Doar un gabor de seară
Ce-a venit ca să-mi ceară
Să-și aprindă o țigară,
M-a văzut lăcrimând.

Refren (x2):
Femei, femei!
E plină lumea de nebune!
Cine m-a adus pe lume?
Cine oare m-a făcut?

II:
Și-acel gabor de seară
Ce-a venit ca să-mi ceară
A zis râzând către mine:
‘Bă, decât să-ți fie rău, mai bine să-ți fie bine!’

Refren:
Bărbați, bărbați!
E plină lumea de pansați,
De supărați și de încordați,
Nu știți decât să vă-mbătați.

‘Deci autorul a vrut să vă facă o imagine a ceea ce se întâmplă.
Deci, pe scurt, care este, cadru larg, strada goală și brusc
prim plan cu focalizare pe el. Singur plângând. Iar lacrimile cade,
camerele merge cu ele și face o baltă mică ce simbolizează
nesfârșirea. Apoi, amorsa pe Mărgineanu care se transformă
în plan întreg și după asta în plan american pe gaborele care n-are
foc. Aici apare în flashback în sepia cu Mărgineanu care-și aduce
aminte că are un foc. Oricum, finalul ne prinde cu o atmosferă intimă,
prim-plan cu soarele care sugerează că apodictic vorbind evoluția
histemologică a poveștii e alta decât lacrima lu’ solist care plânge.
?? e motivul femeii. Și pe fundal se aude o grasă nebună care țipă.
Ca să dea senzația de aa, continuitate, ca să zic așa.’

Bărbați, bărbați!
E plină lumea de pansați,
De supărați și de încordați,
Nu știți decât să vă-mbătați.