Și-am încercat atât de tare, printre povești să mă-ascund
Când simțeam că realitatea e o mare-n ce mă scufund
Dar nu merge așa, poveștile dau dependență
Și chiar ce-i bun pare din Iad sub a lor influență
În esență, am căutat liniștea
Și să mă bucur de ceva ce nu se putea
Dar plm, nu te poți detașa
Complet de ce-i nasol, fără să-ți tai beregata
Și gândurile-mi zboară
Dar nu înainte să îmi dea impresia că mă omoară.
C-o fi vreo boală, că m-am acomodat
Cu norii, și soarele mi se pare de căcat
Ce mintea-mi generează, unora provoacă groază
Și-i ciudat c-aș fi legat, de-aș face ce mă eliberează
Dar nu contează ce simt, ce spun, ce fac
Norocul nu-l găsesc, până n-ajung eu sub capac.
Și îl caut cu disperare
Pe autorul poveștii, c-am o întrebare:
“Nu te doare mâna, frățioare
Să scrii atâtea căcaturi la întâmplare? ”
Da, îl caut cu disperare
Pe naratorul poveștii, c-am o întrebare:
“Te mai ține gura, frățioare
Să povestești așa mizerii-n continuare? ”
Sensul versurilor
Piesa exprimă o luptă cu realitatea dură și o căutare disperată de evadare în povești, care, în cele din urmă, se dovedesc a fi o dependență toxică. Artistul se simte captiv într-un ciclu de gânduri negative și caută un răspuns la suferința sa.