Bade, pălărie nouă,
Tu mi-ai rupt inima-n două,
Tu mi-ai rupt-o, tu mi-o coase
Cu fir roșu de mătase.
Când mă uit în urma ta
Mi se rupe inima,
Când te văd pe drum trecând
Dorurile mă cuprind.
Badea-i om de omenie,
Dar sărutul nu-l prea știe
Și mă roagă ziua toată
Ca să-l mai sărut o dată,
Eu-l sărut de nu mai pot
Și el nu-nvață deloc.
Sensul versurilor
Cântecul descrie o relație amuzantă și ușor frustrantă. Fata își exprimă atât dorul și afecțiunea, cât și amuzamentul față de stângăcia băiatului în a săruta, deși ea îl sărută constant.