Călător în asta lume, FERDELAS.
Mă trezesc în zorii zilei și m-apucă-un dor nebun
Ca pe-un plop mă bate vântul și n-am la cine să spun.
Trecură anii din viață, mă doare când mă gândesc
Mi se duce tinerețea și simt cum îmbătrânesc.
Stau și-mi amintesc cu drag de dulcea copilărie
De casa-n care-am crescut și-am avut doar bucurie
Parcă-l văd în drum pe tata cum stătea și m-aștepta
Lacrima din ochii mamei când pe cap mă mângâia.
N-am să pot uita vreodată dragostea părinților
Cum priveau sfioși în poartă, mândrii de feciorul lor.
Sărbătoarea din ogradă când veneam acasă eu
Fericirea lor de parcă, îl vedeau pe Dumnezeu
Călător în asta lume printre oameni buni și răi
Am pus suflet totdeauna pentru toți prietenii mei.
Și dacă în drumul vieții m-am mai și împiedicat
M-am scuturat de țărână și iarăși m-am ridicat.
N-am vrut de la timp arvună pentru câte-am pătimit
Am trăit frumos și simplu, și-astăzi mă simt împlinit.
Să-mi dea Domnul sănătate, și mai am un singur dor
Să ajung să-mi văd copiii fericiți la casa lor.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a importanței amintirilor din copilărie și a dragostei părintești. Vorbitorul își exprimă recunoștința pentru viața trăită și speranța de a-și vedea copiii fericiți.