Doamne, ce de-nalți sunt munții
Toamna când se duc recruții,
Mamele vin să-i petreacă,
Ochii-n lacrimi își îneacă.
Dar pe mine n-are cine
Că sunt singurel pe lume,
Surorile-s mititele,
Nu știu cărările mele.
Auzi, bate ceasul patru,
O rămas pustiu tot satul
Și cu dor, sufletul rupt
Din sătucul lor se duc.
Frunză verde de negară,
Vin și vin trenuri în gară
Și se-ncarcă cu recruți
Și-i duce spre Cernăuți.
Recitativ:
Cernăuți, cazarmă-naltă,
Putrezi-ai până-n talpă,
Putrezească-ți și ușorii
Că tu mi-ai luat feciorii,
Cine-o pornit războaiele
Mănâncă-i carnea corbii,
Să n-aibă loc pe pământ,
Nici tămâie la mormânt.
Și-i poartă din gară-n gară
Tot mai departe de țară,
Și-i duce prin țări străine
Unde nu-i cunoaște nime’.
Sensul versurilor
Cântecul descrie durerea și singurătatea resimțite de cei rămași în urmă în timpul recrutărilor, accentuând impactul emoțional al războiului asupra familiilor și comunităților. Blestemele asupra celor responsabili de război subliniază disperarea și furia față de pierderea tinerilor.