Tatăl meu bătrân și bun,
Abia mai pășești pe drum,
De când maica a murit
Mult mi-ai mai îmbătrânit.
Ce te-a-mbătrânit așa
Dorul de măicuța mea
Sau focul de-ai tăi copii?
Taic-al meu, numai tu știi.
Ce bine era acasă
Când trăia măicuța noastră,
N-aveam mare bogății
Că eram prea mulți copii,
Rupea maica pâinea-n cinci
Ne-o-mpărțea când eram mici,
Chiar și-atunci când nu avea
Din nimic făcea ceva.
De-aș avea puteri în mine
Ți-aș da, tăicuț-al meu, zile
Să trăiești lângă noi toți,
lângă copii și nepoți,
C-ai muncit, te-ai ostenit
De câte-ai mai petrecut,
Azi ți-e greu să ieși la poartă,
Să faci focul, s-aduci apă.
Te-am găsit, taică, în casă
Pe scaun, lângă fereastră,
Țineai poza mamii-n mână
Și cu dor greu la inimă,
O-ntrebai de ce-a plecat
Pe toți cu foc ne-a lăsat,
Îți tremura poza-n mână
N-avea cin’ să-ți mai răspundă,
Dau să iau poza din mână
S-o pun la loc la oglindă,
Taica-mi zice: „Nu mi-o lua
C-atât mai am de la ea.”
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea pierderii mamei și impactul acesteia asupra tatălui. Evidențiază amintirile frumoase din trecut și greutățile prezentului, accentuând legătura puternică dintre părinți și copii.