Frunză verde de cicoare,
Am un mândru ca și-o floare,
Când îl văd m-aprind ca focul,
Când pleacă îi caut locul,
Văleleu, inima mea!.
Spune-mi, lună, și tu, soare,
Și voi, scumpe surioare:
Badea mă iubește, oare,
Ori de mine gânduri n-are?
Văleleu, inima mea!.
Puiule, să nu te-nsori
Că te-oi blestema în zori
Să te-nsori de nouă ori
Și să ai nouă feciori,
Văleleu, inima mea!.
Și la urm-o copiliță
Să-ți care apă-n cofiță,
Apă tulbure și-amară
Cum îi și-a mea inimioară,
Văleleu, inima mea!.
Și-am primit răspuns pe soare,
Pe lună și surioare:
Să stau liniștită-n sat
Că badea nu m-o uitat,
Taci, tu, inimioara mea!
Sensul versurilor
O tânără își exprimă dorul și incertitudinea față de sentimentele iubitului. În disperare, amenință cu un blestem dacă acesta o părăsește, dar primește asigurări că nu a fost uitată.