Visul alb.
Ninge cu vorbe secate
Când iarna e grea și viscolul bate
Ninge cu vorbe secate..
Și iarna e solitară
Când ninge cu stele de gheață pe-afară
Și iarna e solitară..
Tu ești visul meu alb
Pe care-l îmbrac în miresme de crin și de liliac
Tu ești visul meu alb..
Tu ești muntele alb
Pe care-l urcăm și înălțimile tale ne cad la picioare
Tu ești muntele alb..
Ninge cu vorbele tale
E iarna fierbinte da’ cu-o rugăminte
Ninge cu vorbele tale..
Și te-aș iubi în ianuarie
Ca pe-o floare de crin, ca pe-o stea căzătoare
Și te-aș iubi în ianuarie..
Tu ești visul meu alb
Pe care-l îmbrac în miresme de crin și de liliac
Tu ești visul meu alb.. ori 2.
Și îmi păstrez jurământul
Să fiu biata frunză ce-o leagănă vântul
Și îmi păstrez jurământul..
Iar tu rămâi ca o sete
pe care s-o sting când noaptea începe
Iar tu rămâi ca o sete.. iar tu rămâi ca o sete.
Tu ești muntele alb
Pe care-l urcăm și înălțimile tale ne cad la picioare
Tu ești muntele alb.. ori 2.
tu esti muntele alb
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dragoste idealizată, asociată cu puritatea iernii și cu un munte alb, simbol al aspirațiilor înalte. Naratorul își declară devotamentul etern, comparându-se cu o frunză purtată de vânt, în timp ce persoana iubită rămâne o sete constantă.