Jos la ţărm de mare,
Cu faţa spre soare,
Zorele-n zăbrele
Casa mândrei mele.
Casă văruită,
De vânturi bătută;
Fereşti încrustate,
Unde râd muşcate!.
Refren:
Dorul călător,
Iar m-aduce-n zbor
La căsuţa cu flori în pridvor..
Aici stă Uruma,
Ca ea nu-i niciuna
Mândră-aşa mai rar
Fată de tătar!.
Bat uşor la poartă,
Mândra-n prag m-aşteaptă,
Cu uşa deschisă
Şi lampa aprinsă..
În loc mă opresc,
Stau şi o privesc
Sus răsare luna,
Frumoasă-i Uruma!.
Refren:
Mersul mlădios,
Părul mătăsos,
Buze dragi – două fragi,
Dulci la sărutat!
Ochi ca mura neagră,
Are fata-mi dragă..
Mândră-aşa mai rar
Fată de tătar!.
Pe cămaşa-i albă,
Bănuţii din salbă
Strălucesc în noapte
Şi-mi spun tainici şoapte..
Faţa-i măslinie,
Cozi până-n călcâie..
Dinţii de mărgele
Străluciri de stele!.
Refren:
Ea vălu-şi ridică
Şi la piept îmi pică..
O prind de mijloc şi-o sărut cu foc!.
Inima mi-e jar,
Luna-mi pare-un far
Mândră-aşa mai rar
Fata de tătar!.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă admirația profundă și dragostea pentru o fată de origine tătară, Uruma, descriind frumusețea ei fizică și farmecul ei. Naratorul este atras irezistibil de ea, iar fiecare detaliu al apariției ei îi intensifică sentimentele.
