Mă cunosc că-s sălăjană
După poale și năframă,
Și cămeșă cu mărgele,
După dorurile mele.
După poalele cu primă
Și dorul meu din inimă,
Port cunună de sasău
Și dor după satul meu.
În Țara Sălajului
În Munții Meseșului
Șede badea la izvor
Să se-astâmpere de dor.
În Munții Meseșului
La poalele codrului,
La fântână, la izvor
Se-ntâlnește dor cu dor.
Că omul cu suflet bun
Niciodată nu-i bătrân,
Se petrecem împreună,
Să fim toți cu voie bună,
Că omul care iubește
În veci nu mai ‘bătrânește.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă apartenența la ținutul Sălajului prin port, tradiții și dorul de sat. Evocă frumusețea locurilor natale și sentimentul de comunitate, subliniind că sufletul bun și iubirea mențin tinerețea.