Unde sunt toți când nu mai poți să suporți,
Când prea multe porți sunt închise, când prea multe cruci porți?
Iar se-ntunecă cerul,
În suflet-mi alunecă gerul,
Și ochii care mă priveau cald
Se uită-acum în altă parte.
Uitarea a rescris o carte
Pe care am citit-o și am uitat-o,
Dar am primit-o
Și am plimbat-o
Peste vechile mele răni,
Căci am băut otravă din căni
Până la fund.
Și acum zilele-mi ascund lumina,
Lăsându-mă cu porțile să-mi port vina,
Iar lumea se strâmbă
Și lanțurile încep să mă strângă
Tot mai tare.
Și când încep să fiu pregătit de plecare
Cineva mă tot pune să încerc,
Nu mă lasă să plec,
Îmi deschide ușa și nu mă lasă să trec.
Trântit iar mă ridic… iar, și înghit în sec,
Așteptând să fiu lovit iar.
Mă uit în stânga și-n dreapta și toți dispar,
Lăsându-mă singur printre monștri.
Aflu coșmaruri despre lumea copiilor noștri
Și totuși întind mâna,
Crezând că cineva o va prinde și va amâna
Sfârșitul.
Acum găsesc că e de prisos vorbitul,
Căci mi-ați promis că mă ajutați.
Unde sunteți? De ce nu veniți să mă luați?
Unde sunt toți când nu mai poți să suporți,
Când prea multe porți sunt închise, când prea multe cruci porți?
Nu cred că știi, în orice caz nimic nu poate fi
Atât de rău încât să vrei să pleci dintre cei vii.
Caut liniște în această neliniște,
Dar totuși mi-e teamă de liniște.
Prietenii uneori sunt ca niște șerpi cu venin,
Îți hrănesc declinul cu declin. Te sperii
Când vezi că te rănesc dincolo de limitele durerii,
Dar treaptă cu treaptă vor coborî în întunecime,
Într-un final li se vor prelinge pe față picături de spaimă și rușine.
Toți ne prind în firele încâlcite ale vieții,
Dar unele lucruri parcă-s făcute cu intenții.
De acești păduchi, mai bine ați muri în picioare decât să trăiți în genunchi,
Doar în anumiți oameni există o dimensiune eternă care
Fundamentează și dă sens temporalității și finitudinii sale.
Iar acum la toate întrebările tale
Din ceea ce am spus sigur vei găsi răspuns.
Unde sunt toți când nu mai poți să suporți,
Când prea multe porți sunt închise, când prea multe cruci porți?
Nu cred că știi, în orice caz nimic nu poate fi
Atât de rău încât să vrei să pleci dintre cei vii.
Dacă tăcerea mea ar prinde glas,
Divizând ce-a mai rămas
Din ceea ce a fost totul,
Iar rezultatul aș pune botul,
Aș fi câștigat măcar o dată,
Luând viața ca plată,
Nu ca scop
Privit prin periscop.
Însă acum din adăpostul meu,
Avanpostul singurului eu
Imaginabil, observ singurătatea
Și cât îmi lipsește părerea și palma prietenului meu ce bătea
Din când în când pe umărul meu.
Iar acum singurele palme pe care le văd
Sunt cele ce țin stiloul
Vieții. Am picat tabloul
Și-n lipsă de culori mi-a ieșit sumbru și-nchis
Și aș mai vrea să fiu destins,
Dar am de stins
Încă… dorința ce m-ar elibera total
Și totuși neputința-mi guvernează destinul
precum un vultur căutând prada
În ultimul moment lovit fiind, cine-o să-mi țină spada?
Mai au prietenii putere?
Și dacă ai fi iar mă întreb am pierdut cu totul a mea avere?
Și totuși mă rog să scap
Și totuși eu acest rob, și-mi plac riscurile
De urcat pot urca singur, dar cu voi vreau să privesc piscurile
Și când vom fi sus
Oare se naște o vreme? Sau o vreme a apus?…
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de singurătate și dezamăgire față de lipsa de sprijin din partea celorlalți în momente dificile. Vorbitorul se simte trădat și abandonat, căutând răspunsuri și speranță într-o lume ostilă. În ciuda acestor sentimente, există o dorință de a depăși obstacolele și de a găsi sens în viață, chiar și în absența sprijinului extern.