Frunză verde și-un dudău,
Să trăia’ bărbatul meu
Că mă poartă cum vreau eu,
Că mă poartă-n straie bune
Ca să fiu dragă la lume
Și-apoi ar’ pe cin’ le pune.
Bine zici tu, măi bărbate,
Că eu nu-s ca celelalte
Să-mi torc cânepa în parte,
Câtă pot, atâta torc,
Câtă nu, o dau pe foc
Să n-am vorbe-n sat deloc.
Tot mi-o zis bărbatul meu
Eu holircă să nu beu’:
– Las-o tu, o las și eu,
De ne-om lăsa amândoi
Ne-om face sumane noi
Și cojoace mai de soi.
Nevastă ca mine nu-i
De cu seara ușa-ncui
Nu dau drumul nimănui
Doar la bărbat și la pui
Că de-aceștia sunt destui
Când al meu îi dus haihui,
La bărbat și la un pui
Că de-aceștia sunt destui
Când al meu îi dus haihui.
Sensul versurilor
Cântecul descrie o femeie mândră de rolul ei în familie și în comunitate. Ea își laudă soțul și subliniază că este o soție devotată și gospodină, diferită de altele.