Vărvăra, dragă Vărvăra,
Ce-ai făcut tu astă-vară?
– Iaca, am țesut o pânză
Și-amu’ strecur prin ea brânză.
Vai, săracul Todirică
Vărvara viața-i mănâncă
Când îi pomenești de furcă
Își ia țolul și se culcă.
Todirică-i pe ogor
Pe ea șelele o dor
Se plânge c-o doare capul
Nimeni nu-i găsește leacul,
Dar când aude glas de scripcă
Nu o mai doare nimică
Se gătește-n data mare
De gândești că-i fată mare.
La Vărvăra lăudată
Cânepa-i nemelițată,
Todirică vrea mâncare
Ea doarme-n amiaza mare,
Casa îi nemăturată,
Focul nu-i făcut în vatră,
Somnul și cu sfânta lene
Uită câmpu-n buruiene.
Și iar verde alunică.
– Un’ te duci, măi Todirică,
Prutu-i mare, puntea-i mică
Te-i îneca Todirică!
– De-o vrea Domnul să mă-nec
Prutul musai am să-l trec
Și dacă m-oi îneca
De Vărvăra oi scăpa,
Fie apă, fie glod
Mi s-a părea că-s pe pod
Și mă duc, mă duc, mă duc
De Vărvăra să n-aud.
Sensul versurilor
Piesa descrie o femeie leneșă, Vărvăra, și un bărbat, Todirică, exasperat de lenea ei. El preferă să se înece în Prut decât să mai audă de ea.