Se lasă-ntuneric peste continente şi inimi,
Credinţa curată-i giuvaer, mai greu de găsit.
Semnele vremurilor nu-nspăimântă pe nimeni,
Lămpile au para mai slabă, pâlpâind obosit.
Întreaga Creaţie geme aşteptând izbăvire,
Mulţi aleşi au pierdut untdelemnul din vas,
Stricăciunea, desfrâul par fără stăvilire,
Omenirea-şi trăieşte al doisprezecelea ceas.
Ne amăgim existenţa cu circ şi cu pâine,
Avizi după lumescul avut, pierduţi în visări,
De mult n-am mai avut grija zilei de mâine,
Nici rugi nu mai pleacă spre înaltele zări.
Furaţi de secunda prezentă ce multe promite,
Ne-nfăşoară minutele, ora târzie în noapte,
Am rătăcit de la Cale, am călcat legăminte,
Candelele-s stinse şi ne seduc şoapte.
Neputincioşi am ajuns, umiliţi, dezgoliţi
De veşmântul iubirii cu har şi.. mereu
Ascundem trecutul hidos şi murdar, schilodiţi
Sub povara blestemului păcatului greu.
Căutăm doctorii, un balsam pentru rană
Dar nu este leac, nu găsim mângâiere.
Lihniţi cerşim dulcea, cereasca Ta mană,
Stinşi în priviri, goi.. şi sleiţi de putere.
E ceasul trezirii la jertfă, la lucru, la luptă,
Poate-i chiar cel din urmă ceas ce ni-i dat!
Până ieri stejar falnic, azi o trestie frântă..
E ceasul schimbării! Nu-i timp de-amânat!.
Dezleagă-ne, Doamne, de lume, de fire,
De lutul nevolnic şi dezrobiţi, înnoiţi
Dorim să-ţi auzim paşii, slăvitule Mire!
La-a Nunţii strigare, să fim cu Tine uniţi!.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea de decădere spirituală a omenirii și iminența sfârșitului vremurilor. Este un apel la trezire, pocăință și căutarea lui Dumnezeu pentru mântuire, înainte de a fi prea târziu.