Îl invidiez
Şi încă nimănui
N-am divulgat secretul acesta grav.
Ştiu,
undeva un băieţaş există,
pe care eu îl invidiez grozav.
Îl invidiez,
la trântă cum zvâcneşte, –
eu n-am fost aşa simplu; şi voinic
Îl invidiez
în râs cum izbucneşte, –
eu nu am râs aşa când am fost mic.
De julituri şi de cucuie plin e, –
eu – pieptănat frumos şi-aveam cărare.
Pasajele
sărite-n cărţi de mine,
el nu le sare.
E şi-aici mai tare
Va fi de-o cinste fără de cruţare,
pentru-adevăr şi bine va lupta.
Unde-azvârleam condeiul : „Nu, nu face..”
Va spune : „Face!”
şi-l va apăsa.
Când nodul nu-l descurcă
-l taie-n zece,
eu nici nu-l tai,
şi nici nu-l descâlcesc
Când el iubeşte
dragostea nu-i trece,
eu, ce mi-e drag, din nou nu mai iubesc
Invidia-mi voi ascunde.
Voi surâde.
Mă voi preface că-s aşa, nătâng :
„Doar trebuie şi unul să surâdă,
Atunci când alţii ori lovesc ori plâng..”
Dar orişicât un glas adânc insistă :
Tu cu destinul tău,
el cu-al său..”
Nu pot uita : Un băieţaş există
şi el va fi mai mult decât sunt eu.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de invidie al naratorului față de un băiat mai tânăr, văzut ca fiind mai curajos, mai autentic și mai capabil să trăiască o viață împlinită. Naratorul își recunoaște propriile compromisuri și regrete, anticipând că băiatul va depăși realizările sale.