Nu mă privește ce fac restul printre resturi,
Îmi iau viața-n piept ca un cuțit și fac demersuri.
Stres continuu și mă vezi, lucrez asiduu
Și mai beau o ber’ lin – să vezi cum îmi cade zidu’.
Gen, fac naveta când beau și vreau spațiu,
Toate ‘August’, până mă fac poet, ca Horațiu.
Se prind unii de dume și le descifrează, cică,
Am un Sharingan în frunte, care mi se decalcifică.
Se multiplică probleme care n-au rost,
Sens, rațiune, logică și văd că mă tot iau de prost.
Mai că m-aș abține, ca-ntr-o zi de post,
Da-s chitros, că mi-e greu să trec peste ce a fost.
Se leagă idei în cap, ce încep să prindă formă,
Doar că ăsta nu-i un job, să lucrez întreagă normă.
Asta nu-i evoluție, chit că mă transformă,
Am ales să fiu cu capu-n nori, deci lasă-mă să dorm, mă!
Nu-i vorba de distanță, ci de îndepărtare,
Ce nu vezi în depărtare încă pare că nu te doare.
Și ce te ține pe picioare-i tot îndurerare,
Ce-i drept tre’ să-nveți să-nduri ca să fii tare..
Și vezi duri fără cusur, privind din obscur,
Am devenit neatent la detalii și cât timp fur,
Din viața ta și tot ce s-a legat de-ndată,
Când ai renunțat la tine? Te-ai întrebat vreodată?
Sensul versurilor
Piesa explorează lupta interioară a artistului cu stresul, presiunile vieții și sentimentul de îndepărtare emoțională. El reflectă asupra dificultății de a depăși trecutul și asupra necesității de a îndura durerea pentru a deveni mai puternic. Versurile pun întrebări despre renunțarea la sine și despre sensul vieții.