Când noaptea pe pământ e mai adâncă
Decât lumina-ntregii mele vieţi,
La mine-n creier se trezeşte încă
Un internat dogmatic de băieţi.
El are toate capetele tunse,
El însuşi e un internat chilug,
Coşmarul lui îmi urcă pe spinare,
Din propriul creier vreau atunci să fug.
Într-o Craiovă gri, pavată cubic,
Mă simt din nou chemat şi scufundat,
Din sărăcie tata mă trimite,
Sub pedagogic bici, la internat.
Şi aş fugi spre viaţa mea de astăzi
De nu m-aş teme că, ajuns erou,
Voi adormi în nu ştiu care noapte
În internat visându-mă din nou.
Păianjenii ţesură candelabre
Şi magice covoare pe pereţi,
Ce bine-i, tată, vai, ce bine-i, tată,
În internatul nostru de băieţi.
Sensul versurilor
Piesa explorează amintirile unui internat de băieți, văzut ca un loc de constrângere și coșmar, dar și ca un refugiu familiar. Naratorul oscilează între dorința de a scăpa de trecut și teama de a se întoarce la el, sugerând o relație complexă cu experiențele sale din copilărie.