Zefir de primăvară criminală,
Un rai sintetic razna prin oraș,
Aceleași flori din bulbi străvechi se scoală,
Minciuni în falimentul uriaș.
A construi o groapă – ce minune!
A face munții terci – ce eroism!
Același soare deocheat apune
Și peștii morți pătează-același istm.
Ce puncte cardinale în derută
Și ce degringoladă în concert!
Un fel de priveghere surdomută,
Busolele vărsate-n tuci, la fiert.
La circ aleargă stările normale,
Că tot ce-a fost eroic e banal,
Bătrânii clauni suferă de șale
Și vin nemaifardați la carnaval.
Prin oamenii politici bate vântul,
Marionete urcă și decad,
Adesea nu-i primește nici pământul,
S-a inventat ceva mai jos de iad.
Doar scenariștii, peste tot, prosperă,
Învingătorii nici nu mai tresar.
Ce haos, ce confuzie, ce eră
Și floarea e un rol într-un ierbar.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume artificială și coruptă, unde valorile sunt inversate și oamenii sunt reduși la roluri prestabilite. Societatea este prezentată ca un spectacol grotesc, iar politicienii sunt simple marionete. Totul pare fals și lipsit de sens.