Rămân prin casă niște haine vechi,
Un fel de moștenire părintească,
Și umbre ale tragicei perechi,
Că posesorii nu mai vor să crească.
Părinții-ajung din ce în ce mai mici,
Îi părăsește calcaru-n derivă
Și, dintr-odată, nu mai sunt aici
Și hotărârea e definitivă.
Paltonul mamei nu mai are rost.
Încap în el, aproape, două mame,
Și-acel voal, ce potrivit i-a fost,
Începe, dărâmat, să se destrame.
Cât despre tata, ce să vă mai spun.
Costumele absența i-o îmbracă.
Parc-a suflat un croitor nebun
În toată garderoba lui săracă.
Imaginea pantofilor bătrâni
E un maidan, vociferând prin casă,
Și parcă-i poartă-n boturi niște câini
Ce-i duc din loc în loc și-apoi îi lasă.
Cravatele se despletesc fuior
Și o deshidratare le străbate,
Un ștreang secret conspiră-n firul lor
Și bat ca niște steaguri demodate.
Părinți bătrâni, de nu cumva și morți!
Și, brusc, achizitorul marii taine
Oprit în fața fiecărei porți
Vrea haine vechi și vrea părinți în haine.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema pierderii și a trecerii timpului prin intermediul hainelor vechi rămase de la părinți. Hainele devin simboluri ale absenței și ale amintirilor, evocând un sentiment de melancolie și regret.