Deasupra mea vin oameni
Cu chipuri monstruoase,
Mă-mbracă, mă dezbracă
Și mă hrănesc cum vor.
Nu văd nimic prin pâcla
Ce s-a lăsat pe case,
Nici forță n-am să-i sfărâm,
Mi-e interzis să zbor.
Nu e decât o ceață
De alb pe ziduri joase,
Nici degetul în gură
Nu-mi mai permit să-l duc.
De groază și slăbire
Tot sufletu mi-aș coase,
De-o piatră grea din munte,
Sau de un cuib de cuc.
Deodată, în tăcerea
De dimineață deasă,
O creatură-nceată
Ma ia din locul meu.
Alunecând în neguri,
Cu mine-n jos se lasă;
Icoana se destramă
Sub un atac ateu.
Rămân legat pe câmpuri,
Se-aude-n zare țipăt,
O mână-n sus mă duce
Spre cuplul părințesc.
Și, prin lumina lumii,
Cu greierat de scripet,
Adorm udat de lacrimi,
Visând că-ncep să cresc.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea de vulnerabilitate și neputință a unui copil expus la o lume ostilă și incontrolabilă. Visul devine o evadare, dar și o mărturie a dorinței de creștere și depășire a traumelor.