Strofa I
Plângi măicuță, Românie
De necaz și sărăcie
De grija zilei de mâine
Că n-avem pe masă pâine.
Refren:
Ne-o tot dat Dumnezeu bine
Și-o văzut că nu-i la cine
Că oamenii-s tot mai răi
Cu suflet de farisei;
Nu mai au icoane-n casă
Nu-și mai fac cruce la masă
Și se-ntreabă cu păcat:
Doamne, de ce ne-ai uitat?
Strofa II
Am ajuns vremea ce spune
Că n-or mai fi fapte bune
Nici credință, nici dreptate,
Le-om uita rostu’ la toate
Refren:
Ne-o tot dat Dumnezeu bine
Și-o văzut că nu-i la cine
Că oamenii-s tot mai răi
Cu suflet de farisei;
Nu mai au icoane-n casă
Nu-și mai fac cruce la masă
Și se-ntreabă cu păcat:
Doamne, de ce ne-ai uitat?
Strofa III
Pământu’ cere osândă
Că românii vor să-l vândă.
Da’ unde le-a fi tihneala
De-și înstrăinează țara?
Refren:
Ne-o tot dat Dumnezeu bine
Și-o văzut că nu-i la cine
Că oamenii-s tot mai răi
Cu suflet de farisei;
Nu mai au icoane-n casă
Nu-și mai fac cruce la masă
Și se-ntreabă cu păcat:
Doamne, de ce ne-ai uitat?
Strofa IV
Plângi măicuță, Românie
Că tot greu o să-ți fie
‘om plânge și noi cu tine
Că mai rău de-acuma vine.
Refren: – Bis
Ne-o tot dat Dumnezeu bine
Și-o văzut că nu-i la cine
Că oamenii-s tot mai răi
Cu suflet de farisei;
Nu mai au icoane-n casă
Nu-și mai fac cruce la masă
Și se-ntreabă cu păcat:
Doamne, de ce ne-ai uitat?
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și dezamăgirea față de starea actuală a României, marcată de sărăcie, lipsă de credință și trădare a valorilor naționale. Se pune un accent pe pierderea spiritualității și pe înstrăinarea de țară, culminând cu o întrebare adresată divinității despre uitarea poporului.
